Ascunsa intre dealuri mehedintene, veche de 400 de ani, Manastirea Topolnita pastreaza si astazi forta duhovniceasca a Sfantului Nicodim
Clopotul de liniste
Vara de vara, grupuri de turisti atrasi de o bere la iarba verde urca pe firul apei Topolnitei, intinzandu-si paturile si zaiafeturile pana la poalele manastirii. Au cotropit tot. Mici, beri, gratare, fum, costume de baie, conserve, masini bagate cu rotile-n rau. Dar mai ales zgomot. Manele. Urlete asurzitoare. Acolo, pe varful de stanca, manastirea cea alba pare o cetate in asediu. Si-a inchis obloanele spre lumea din afara. Nu mai vrea, parca, sa vada desertaciunea din jur. Vilegiaturisti de-un week-end se reped cu masinile lor pana in fata usii bisericii. Femei decoltate o "viziteaza" fara rusine, defiland dezvelite prin fata monahilor. Vorbesc tare, chicotesc intre ele cand silabisesc pisanii sau inscriptii de pe morminte stravechi. Barbatoi ghiftuiti, in bermude colorate, duhnind a zeci de beri, fac poze de-a valma, chiar si in timpul liturghiilor. Fresca exterioara a zidurilor seculare, unica din intreaga Oltenie, a fost zgariata cu cuiul, cu cutitul, cu varfurile unghiei. Putin mai e din ea. "Turistii" au ajuns pana aproape de turle, ca sa-si scrijeleasca acolo numele, intru vesnica amintire a nerusinarii lor.
O singura pictura a ramas, cred, intreaga. Intr-o firida inalta, sapata in zid, undeva deasupra intrarii. O pictura pe care aveam s-o privesc cu uimire, acasa, ore intregi, in fotografii. Vezi acolo, mai intai, un tron de aur ce pare aproape gol. In mod normal, pe el ar trebui sa sada si sa-si sprijine bratele un mare imparat. Ei bine, pe acest tron imparatesc nu sade un om. La mijlocul lui, pe tablia goala, se afla doar un porumbel. Alb, foarte mic, ca un abur pe zid. Parca abia coborat din zbor, cu aripile inca desfacute, porumbelul se odihneste pe o Carte. In aripioarel
