Stapanii ei urmau sa plece definitiv in Canada, asa ca Ica a ajuns in cele din urma la noi.
Era o catelusa cu blana alba, de talie mijlocie. Fusese gasita pe strada, cand inca nu deschisese ochii, crescuta cu biberonul. Ceva se intampla. Simtea ea. Era agitatie in casa, se impacheta, se mutau lucrurile de la locurile lor...
Au adus-o la noi pana erau inca in tara, ca sa se obisnuiasca. Dar ea nu-si gasea locul, nu se atingea de mancare si ca sa iesi din casa, trebuia sa treci peste ea, pentru ca nu se dezlipea de langa usa.
In ziua plecarii, au venit sa-si ia ramas bun. Ica parca innebunise. Am fost nevoiti sa o legam. De atata disperare, si-a facut o rana urata in jurul gatului. In noaptea respectiva, nu am putut dormi din pricina urletelor ei. Erau urlete de durere. Inspre dimineata, nu mai avea glas, era ragusita si abia scancea. Se simtea abandonata, nu se putea consola, nu se putea obisnui cu noi. In zilele care au urmat, am hranit-o cu forta. Dupa catva timp - saptamani si luni in care toti ai casei am rasfatat-o si am incercat sa-i inlocuim stapanii pierduti -, Ica s-a adaptat la noua ei familie, insa nu suporta sa ramana singura. Plangea si urla pana ragusea, rupea orice material textil ii iesea in cale si zgaria usa. Multe covoare si cuverturi au ajuns la gunoi, pana cand a trebuit sa o luam la serviciu cu noi, cu randul, sau la scoala. Ne astepta la poarta cu rabdare, numai sa nu fie singura. Era terorizata de abandon. Dar catelusa nu era singurul animal din familia noastra. La venirea ei in casa, noi o aveam pe Iohana, o pisica siameza pe care Ica nu a suportat-o inca din prima clipa. Cand incepeau "ostilitatile", biata Iohana fugea rupand pamantul si se refugia cand sub canapea, cand pe sub pat. Erau atat de inversunate una impotriva celeilalte, incat nu iertau nimic in calea lor: cesti, vaze etc. Cand auzeam vocea mamei: "O sa le sc
