Palatele cu turle
In partea a doua a interviului din care am citat data trecuta (realizat de Brindusa Armanca: „Nu putem dinamita cartierele de blocuri, fiindca opt milioane de romani traiesc la bloc“, in Ziua, 20 august 2004, continuat sub titlul „Majoritatea priveste palatele romilor ca pe o sfidare“, in Ziua, 25 august 2004), Mariana Celac explica pe larg interesul sau fata de neobisnuitele, bizarele, spectaculoasele constructii ridicate in multe locuri din tara, in perioada postcomunista, de catre tiganii bogati.
Fiind vorba despre o arhitecta care – am spus-o deja – e totodata un intelectual sensibil la evolutiile sociale, toleranta, atrasa de diversitatea, de pluralismele si multiplicitatile formale care traduc evolutii complexe de mentalitate, nu e de mirare ca punctul de pornire a fost mai degraba emotional: o imagine „tare“, o senzatie puternica.
Totul e pus pe seama unei „intimplari“ (pasajul avind – in paranteza fie spus – o fina aura literara, incit merita citat in extenso): „Ma intorceam intr-o vara, acum citiva ani, de la Craiova spre Bucuresti via Alexandria. Era dupa-amiaza, spre apus, aveam deci soarele in spate, iar in jur un peisaj monoton si prafuit, sate mici, casute joase, modeste, ascunse dupa desisuri de salcim. La o cotitura de drum [si, daca nu chiar una de destin, macar la o cotitura in materie de prioritati intelectuale, profesionale si morale – n.m.I.B.L.], am fost izbita de o imagine halucinanta: un oras cu numeroase acoperisuri, cu turnuri, turle de o imensa varietate, acoperite cu tabla ce sclipea in soarele dupa-amiezii. De aici si impresia orasului de beteala“…
Stralucind, catre asfintit, ca-n povesti, „palatele tiganesti“ impun – asadar – mai intii imaginea, intensa, socanta, cuceritoare. Cu gindul urmator se trece la rationalizarea senzatiei, la interpretarea sociologice si arhitectonice: „Int
