Incidenta prezentului marcheaza fundamental actul teatral. Timpul in teatru este intotdeauna mediat de ceea ce este viu si relevant intr-un anumit moment pentru o anumita comunitate. Spectacolul instituie un liant intre timpul receptorului, conectat la durate in continua miscare, si cel activat de text. Ceea ce face ca o montare dupa un text clasic sa fie moarta e tocmai lectura sclerotica a timpului sau interior, cu alte cuvinte fixarea lui. Felul in care timpul scenic il confirma sau, dimpotriva, il submineaza pe cel al spectatorului caruia i se adreseaza tine in primul rind de forta lui de adecvare la perceptia contemporana.
In Hamletul lui Vlad Mugur, imaginea timpului dezmembrat, iesit din matca (out of joint) este una spatializata. E un timp vizibil in scindurile pe care Hamlet isi mentine echilibristic nebunia lucid simulata si in molozul care ingroapa intreaga scena, e un timp-spectru. Ca si cum, in orice moment, totul sta sa cada sau sa prinda forma, sa fie inghitit de zgomotele asurzitoare de pe schele sau reinventat prin punerea cap la cap a foilor volante de pe care actorii citesc. Timpul se vede pregnant in fragmentarea spatiului si se aude in lovituri sacadate, intempestive. Intr-un fel, acest timp violent contine perfect stadiile dezintegrarii si confirma haosul unei lumi in deriva, resimtite la toate nivelurile de receptor. Impactul frontal al spectacolului sta tocmai in caderea timpului crepuscular, sugrumat de crime atroce, in cel apt sa resusciteze degringolada. Nu intimplator, Fortinbras este, in viziunea lui Vlad Mugur, un copil.
In Oblomov, Alexandru Tocilescu opteaza pentru o succesiune lenta de timpi subversivi, in dezacord cu cei ai spectatorului contemporan. E o nevoie programatica de a reconstitui un timp astazi imposibil de imaginat prin inadecvare la realitatea curenta, care consuma si accelereaza bulversant fie
