Daca n-ar fi fost Anthony Minghella si ecranizarea sa, sint convins ca n-am fi auzit niciodata in Romania de Charles Frazier si Cold Mountain. Cum poate n-am fi auzit nici de Pacientul englez si Michael Ondaatje, ultimul, ca sa vedeti cum se leaga lucrurile, fiind cel care i-a recomandat regizorului britanic cartea lui Frazier.
Spun asta deoarece, la noi, ambele romane au fost traduse la scurt timp dupa premiera filmelor omonime, desi in original cartile aparusera cu citiva ani buni inainte inregistrind la rindul lor succese remarcabile: Booker Prize pentru Pacientul englez si National Book Award pentru Cold Mountain. Si daca tot am adus vorba de aceste doua prestigioase premii literare ale culturii anglo-americane, poate va intrebati cite dintre cartile premiate numai de la inceputul anilor ’90 incoace au fost traduse si in Romania? Raspunsul e deconcertant. Din 30 de volume, doar 4. As vrea sa nu am dreptate, dar dupa cunostintele mele e vorba de Amsterdam al lui Ian McEwan, Viata lui Pi, de Yann Martel, aparuta recent la Humanitas, si cele doua romane mentionate mai sus. Si chiar daca admitem ca nu toata „colectia“ ar fi meritat efortul, ca poate unii autori sint mai putin cunoscuti chiar si la ei acasa, cum ramine cu Philip Roth, Margaret Atwood, Cormac McCarthy sau Susan Sontag? Cum se explica absenta acestor autori de reputatie internationala de pe lista de prioritati a editurilor romanesti?
Este nevoie ca toate romanele sa devina filme de Oscar sau/si sa fie adaptate cinematografic in Romania pentru a fi traduse si aici?
Lasind la o parte aceste intrebari mai degraba retorice, trebuie sa recunosc ca il invidiez pe Charles Frazier. Asa cum putem afla si din prezentarea facuta de Polirom, scriitorul a fost initial profesor universitar, renuntind insa la munca didactica pentru a se dedica trup si suflet (si minte) scrierii acestu
