Mi-am amintit fugar aceste lucruri - prilej pentru o lunga paranteza - zilele trecute. Cineva mi-a reprosat atitudinea mea critica fata de Alianta D.A., dintr-un articol gazduit de revista 22. Acuzatia era subtire: de tradare. As face jocul adversarilor, adica al PSD-ului. Chiar daca asa stau lucrurile, cum le-am scris, ele trebuie trecute sub tacere, spunea preopinentul meu. E mai important sa castigam, cine are puterea, asta conteaza, imi spune, impungandu-ma filosofic cu un deget in piept. Habar nu avea ca folosea aproape aceleasi cuvinte cu Lenin. Esential este sa obtii, sa ai puterea, sa o pastrezi. Ce sa fac, i-am spus, ca un intelectual prapadit, sunt mai preocupat de adevar, de morala, decat de putere. Si daca e vorba despre putere, ma intereseaza continutul ei. Apoi, cred ca acest santaj cu tradarea nu mai este de actualitate. A fost folosit in 1990/2000 frecvent. Nu apucai sa ridici cea mai mica obiectie vizavi de oamenii CDR-ului, pentru a te trezi acuzat de tradare, ca ai sluji, constient sau nu, interesele taberei lui Iliescu & Co, adica pe comunisti, reactiunea. Erai izolat, suspectat de tot felul de lucruri. Ti se cerea doar fidelitate si atat. Pusi la adapost de critica prin acest santaj - intr-o lume polarizata, ca si cea de azi, 2004 -, liderii CDR au comis greseli grave, s-au dovedit iresponsabili cu imensa putere conferita de electorat in 1996. Cand intelectualii au inceput sa aiba o atitudine normala, critica, era deja prea tarziu. Regimul Constantinescu era cangrenat, imposibil de vindecat, sortit disparitiei. Destui atunci s-au lasat intimidati de acest joc al incriminarilor. Numai o vigilenta rece, analitica, lucida si realista ar fi putut salva cate ceva. O reactie critica a societatii civile, a dispretuitei comunitati intelectuale ar fi micsorat pagubele. Poate, nu stiu, ar fi impiedicat caderea acelui regim. Lipsindu-se de vocile crit