Mulţi dintre artiştii români stabiliţi în străinătate înainte de 1989 şi care, într-un fel sau altul, se resemnaseră la gîndul că regimul comunist le-a blocat definitiv accesul la istoria artei româneşti, s-au întors, după 1990, în ţară. Unii definitiv, integrîndu-se chiar profesional în diferite instituţii, alţii doar prin vizite repetate care au inclus şi organizarea unor expoziţii de o mai mică sau mai mare anvergură. În această situaţie sînt sculptori precum regretatul Paul Neagu din Anglia, Ingo Glass, Peter Jacobi şi Bata Marianov din Germania, Doru Covrig şi Nicolae Fleisig din Franţa, pictorii Roman Cotoşman din S.UA., Cristian Paraschiv din Franţa, Diet Seiler din Germania şi alţii. Alături de aceştia, un loc special, prin conţinutul relaţiilor sale cu fenomenul artistic românesc, dar şi prin implicarea directă în dinamica acestuia, îl are pictorul Georges Tzipoďa, stabilit de mai bine de douăzeci de ani în Elveţia, la Geneva. El a revenit în România de nenumărate ori după 1989, atît pentru a se racorda din nou la un spaţiu artistic de care ultimile două decenii ale comunismului l-au despărţit în mod brutal, cît şi pentru a iniţia un act de justiţie în istoria artei noastre contemporane: readucerea în actualitatea artistică românească a lui Alexandru Ţipoia, unul dintre cei mai importanţi artişti din generaţia formată în ultimii ani interbelici.

Alexandru Ţipoia: Stins din viaţă la Geneva, în anul 1993, el nu a părăsit România decît spre a părăsi lumea însăşi, ceea ce înseamnă că întreaga sa activitate artistică s-a consumat în aceleaşi condiţii politice, psihologice şi morale în care au trăit şi cunoscuţii apostoli ai realismului socialist şi toţi apologeţii urii de clasă ca prim pas către o lume fără clase sociale. Numai că în timp ce mai marii sau mai modeştii săi colegi de generaţie participau cu penelul şi cu şpiţul la muncile cîmpului