De povestea prieteniei dintre "poetul naţional Mihai Eminescu" şi "marele povestitor Ion Creangă" mi-era dor. Şi fraze precum "Ozana este, să reţinem, Ťlimpede ca cristalulť, epitet sugerând ideea de puritate, idee întărită de comparativul Ťcristalť" recunosc, mi-au lipsit! Nimeni nu-mi mai istorisise de mult, în două-trei pagini ample, cum a furat Nică cireşele şi cum a încercat să vândă pupăza la iarmaroc. Iar poeziile obligatorii din manualul de limba română pentru gimnaziu, Bade Ioane, Floare albastră, Testament erau, trebuie să recunosc, îngropate în podul cu vechituri, lângă Fefeleaga, Agripina şi Moş Dănilă. Nu mi-am imaginat că asemenea texte ar putea servi drept repere (critice!) pentru o lucrare cu pretenţii academice (?). O frază precum "Davidică din Fărăcaşa era (...) ruşinos Ťca o fată mareť, ultima comparaţie, nu doar aici utilizată, întărind ideea purităţii legate de un început necăzut încă sub zodia vinovăţiei ("Căci vinovat e tot făcutul / Şi sfânt doar nunta, începutul")" poţi întâlni, probabil, dacă scotoceşti cu oarecare sârguinţă prin maculatoarele elevilor dintr-a VI-a. Ce caută ea într-o lucrare cu titlu promiţător ("pactul cu cititorul" te duce cu gândul la Eco sau la Toma Pavel) editată într-o prestigioasă colecţie a Editurii Paralela 45?

Cartea lui Mircea Moţ se vrea o investigaţie temeinică, plină de "vorbe de duh" şi de lucruri grele, profunde, doldora de miez a operei lui Ion Creangă. Cum, ar întreba impacientat Ionel, din ultima bancă: a întregii opere? Nu vă speriaţi, băieţi, de fapt este vorba doar de Ťromanul exemplarť Amintiri... şi de un fragment-două din Harap Alb. Dacă stăm să ne gândim mai bine, nu e vorba nici măcar de atât! Ne vom opri, copii, la fragmentele obligatorii din vechea programă, trecând, la lecturi suplimentare, Despre neajunsul de a te fi născut. Doar ca titlu, ca sintagmă care "dă bine", prelua