Romanul Unchiul Petros şi Conjectura lui Goldbach se face cunoscut abia după apariţia, în 2000, a traducerii în engleză. Publicitatea făcută cărţii e dublată fericit de o strategie de management editorial demnă de toată admiraţia (asta în contextul în care romanul devine bestseller, cu traduceri în 26 de limbi!): cum cartea are în centru o insolvabilă problemă de matematică, editorul englez, împreună cu cel american, hotărăsc să acorde un premiu de 1 milion de dolari celui care, în termen de doi ani de la lansarea cărţii, va reuşi să demonstreze "Conjectura lui Goldbach". Până la această dată încă n-a reuşit nimeni să găsească soluţia, deşi motivaţia financiară i-a tentat pe mulţi. Partea bună e că romanul s-a vândut mai bine. Trebuie spus, totuşi, de la bun început, că el n-avea cu adevărat nevoie de proptelele advertising-ului, pentru că se vindea şi singur prin calitate, fiind bine scris, nespectaculos sub aspectul stilisticii, dar cu un simţ... matematic al dozării ingredientelor.

Poveştile despre matematicieni prind la public foarte bine, în ultima vreme. Aviditatea cu care oamenii consumă astfel de poveşti indică oarece complexe (neiniţierea!). Când vine vorba de hăţişurile impenetrabile ale matematicilor, lumea face un prudent pas înapoi. Si Hollywood-ul s-a aliniat la acest val: Good Will Hunting (1997), semnat Gus Van Sant şi mai recentul A Beautiful Mind (2001) al lui Ron Howard sunt doar exemplele cele mai notorii. În acest context, romanul grecului Doxiadis, apărut în original în 1992, vine cumva să anticipeze un trend care nu e încă epuizat.

Unchiul Petros şi Conjectura lui Goldbach e o carte care vorbeşte despre ştiinţă (matematică), dar se devorează ca un roman poliţist, cu aceeaşi pasiune. E un policier matematic. Autorul însuşi numeşte mate-ficţiune acest melanj de date exacte (baza factică) şi înveliş ficţional care