Ar fi să fie un spaţiu al fanteziei, un timp al uitării, câteva zile trăite în preajma talentului şi a generozităţii emanate de nevoia comunicării. Sunt zile normale, unde noi şi ai noştri ne vedem mai des şi mai mult decât de obicei, ne salutăm, ne pupăm, ne ocolim, folosind toate subtilităţile elaborate de tehnica ipocriziei în relaţiile dintre oameni şi ne străduim să ne păstrăm cugetul curat şi judecata dreaptă în cele de trei ori patru ore când îi cunoaştem pe interpreţii din concurs.

Meritul principal al acestui festival este că există: în fiecare an observăm, cu mai mult sau mai puţină acreală, că tinerii concurenţi nu depăşesc cota mediocrităţii care le-a permis trecerea prin şcoala de teatru şi absolvirea ei, că vorbesc rău şi se mişcă alandala, că atunci când dau interviuri sunt mult mai revoluţionari decât pe scenă. Şi totuşi, citind lista laureaţilor din ultimii opt ani, îmi dau seama că îi ţin minte pe aproape toţi, că i-am văzut jucând pe scene profesioniste, că sunt buni şi că există şanse să devină şi mai buni. Pentru toţi aceştia Festivalul Hop a fost o scurtătură necesară într-o carieră unde labirinturile şi fundăturile sunt la tot pasul.

Într-o lume teatrală dezbinată de miasmele imposturii ante- revoluţionare şi de vitalitatea imposturii post revoluţionare, de coliziunea dintre ele, încercarea propusă de UNITER de a discerne valorile care se nasc are nu doar semnificaţia unui gest de responsabilitate artistică, ci şi ambiţia de a introduce criteriul moral într-o lume care a uitat până şi semnificaţia acestui cuvânt. Acestea sunt motivele pentru care, orice s-ar întâmpla, oricât de nevolnică ar fi oferta şi oricât de sucite aprecierile, festivalul trebuie menţinut. Dacă e să se întâmple vreodată ceva fundamental bun în teatrul românesc acel ceva va veni şi din HOP-ul de la Mangalia.

De aici încolo începe