Nimic din ceea ce aparţine tradiţiei nu-i este străin. Nimic din ceea ce-i animalic nu-l surprinde fără a nu-l îndurera. Îl cheamă Piscine Molitor Patel şi este eroul romanului Viaţa lui Pi, care se bucură de un mare succes planetar. Autorul lui, Yann Martel, are el însuşi o biografie marcată de mobilitatea modernităţii. S-a născut în Spania din părinţi canadieni peripatetici, a crescut în Alaska, Columbia Britanică, Costa Rica, Franţa, Ontario şi Mexico; apoi a călătorit în Iran, Turcia şi India. A studiat filozofia la Universitatea Trent, timp în care a lucrat la spaţii verzi, a spălat vase, a fost agent de pază. Locuieşte în Montreal, practică yoga şi scrie romane. Pentru Viaţa lui Pi (apărută recent în traducerea Andreei Popescu la Editura Humanitas), a cîştigat Hugh MacLennan Prize pentru proză în 2001 şi Booker Prize în 2002. Peste o mie de cronici şi recenzii elogioase anunţă că acest roman va deveni curînd clasic, o carte studiată în şcoli şi universităţi. Şi nu-i de mirare, pentru că Yann Martel reinstaurează/rescrie un gen ficţional - Bildungsroman - pentru secolul 21, dar nu o face cu premeditare vizibilă sau furie experimentală. Regăsim în ţesătura romanului ingenuitatea originară a genului, oricît de complexă ar fi "filozofia" desfăşurată.

Ingenuitate şi inventivitate. Unui autor îi e "foame" şi dă norocul peste el în timpul unei călătorii în India. Descoperă un personaj care locuieşte în Canada şi, o dată cu el, povestea care-şi refuză destinul formal şeherazadic, adică serializarea şi infinitatea combinaţională a numelui Pi. După părerea mea, acestea sînt cele două coordonate prin care Yann Martel reuşeşte să impună un nou pattern, fără să nege tradiţiei ce-i al ei.

Faptul că romanul se numeşte Viaţa lui Pi şi ştim de la început că este vorba despre un supravieţuitor, nu ştirbeşte în nici un fel tensiunea naraţiunii. Dimp