Normalitatea muzicianului român al ultimilor decenii s-a exprimat, în principal, printr-o dârză şi controlată introspecţie, un soi de hărnicie interioară, discretă şi echilibrată, în acelaşi timp covârşitor autentică şi eficientă. (Nu luăm aici în considerare acele cazuri atipice, sforăitoare şi slugarnice, oneroase şi ipocrite, cazuri nesemnificative, de altfel, pe care breasla le-a ignorat şi izolat, şi de care s-a delimitat cu abilitate şi decenţă). Instrumentişti, dirijori, compozitori, cu antenele deschise permanent, dar şi cu disponibilităţi native incontestabile, au iscat idei şi au inventat tehnologii de o pronunţată originalitate şi eficacitate. Aşa s-a făcut că muzica a constituit, în perioada comunistă, unul dintre puţinele domenii ale cunoaşterii în care eram, cum se spune, la zi cu lumea civilizată şi în care România putea fi competitivă, creaţia componistică, interpretativă sau muzicologică probând în exterior remarcabile capacităţi atractive şi chiar coercitive. În prezent muzicianul român este, în genere, la fel de introvertit ca şi în trecut, escaladând, în propria-i tihnă, profesionalismul şi performanţa artistică. Dar mai este şi mândru. Căci, dacă îi scormoneşti personalitatea, o să-ţi mărturisească marginalizarea, desconsiderarea la care este supus, precaritatea relaţiei cu mediile instituţionalizate, culturale şi manageriale, penuria financiară şi pauperitatea înzestrărilor tehnice din principalele instituţii de spectacole, şi câte altele... Cum să se difuzeze muzica românească în străinătate când Ministerul Culturii şi Cultelor alocă fonduri insignifiante la acest capitol; când toate televiziunile la un loc nu programează poate nici măcar o oră pe săptămână de muzică savantă românească; ori când instituţiile sau organizaţiile culturale româneşti din străinătate sunt, în imensa lor majoritate, inerte ori opace faţă de soarta fenomenului mu