Din ce e făcut un oraş ? Din piatră de construcţie, ciment şi asfalt, din oameni şi mişcări, din vehicule, din monumente şi pieţe, din cerul care e îndeobşte ascuns sub pîclă? Din lumină electrică şi apă curentă? Din imagini de album, din contraste pitoreşti care se dau, gratuit sau la preţuri pipărate, vizitatorilor străini? Din evenimente care apar pe prima pagină a gazetelor şi din fragmente dezordonate de viaţă personală? Din gunoaie, gunoaie şi iar gunoaie? Din negocieri, declaraţii, explicaţii şi afirmaţii? Din mărfuri expuse opulent în lanţuri de magazine?

Există, fără îndoială, mai multe oraşe în fiecare oraş mare: oraşul celor cu casă şi al celor fără acoperiş deasupra capului, oraşul profesorilor şi cel al poliţiştilor de la circulaţie, oraşul de zi şi cel de noapte, cel ştiut şi cel misterios. Bucureştiul, numit cîndva la plural, Bucureştii, nu face excepţie. Dintre toate oraşele închise între zidurile nevăzute ale Bucureştiului de azi cel mai urît este, fără îndoială, oraşul de zgomote.

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, domnul François-Marie Arouet, mai cunoscut sub numele de Voltaire, se plînge deja de zgomotul infernal al Parisului. Un secol mai tîrziu, urechile lui Hugo şi ale contemporanilor săi suportă zi de zi vacarmul ameţitor al capitalei, oraş-lumină, dar şi oraş-gălăgie. Din momentul în care ziarele anunţă ŕ la une veşti alarmante cu privire la sănătatea lui Victor Hugo, în mai 1885, strada pe care locuieşte este acoperită cu paie, pentru ca huruitul făcut de roţile trăsurilor şi pocnetul metalic al potcoavelor să nu tulbure odihna bolnavului. Poate că, trăind între vocile neauzite ale personajelor şi în liniştea plină de viaţă a cărţilor, scriitorii sînt mai sensibili la agresivitatea sonoră a marilor oraşe. Dar, pe măsură ce trece timpul, iar progresul tehnic creează noi variante de zgomot, asaltul buruieni