Scriitorul pare a juca în permanenţă rolul unui savant candid şi cam zăpăcit, care amestecă substanţe aparent incompatibile, mirîndu-se singur de rezultatul experimentelor sale. Ficţiunea şi memorialistica, regionalismele de limbaj şi tehnicile narative ale postmodernităţii, flexibilitatea temporală şi geografică, viii şi morţii, Occidentul şi satul bănăţean tradiţional (cu specificitatea sa multietnică) sînt macerate temeinic şi apoi retopite în operă, iar autorul este primul care exclamă uimit (inimitabilul său "măi, măi") în faţa rezultatului final.

Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă este un roman care se pretează la mai multe tipuri de lectură. El poate fi citit ca o scriere de ficţiune, dar şi ca una memorialistică. Grosul însemnărilor este dat de amintirile scriitorului din copilăria petrecută la Lipova, anii timişoreni mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, cu personaje reale din lumea universitară şi scriitoricească. Mai poate fi citit romanul ca o parodie a literaturii de mistere, dar şi una a diverselor stiluri şi tehnici narative (autorul alternează vocile narative, îşi comentează ironic propriile tehnici narative sau parodiază diverse moduri de exprimare). în fine, este greu de spus unde se situează miza acestui roman: pe sofisticata sa tehnică narativă sau pe conţinut? Trebuie el citit ca un experiment tehnic sau ca o poveste scrisă cam dezlînat (deconstrucţia oblige), dar, totuşi, poveste? Oricare ar fi răspunsul cititorului sau al criticului, el nu ar face decît să stîrnească rîsul îngăduitor al autorului. Pentru că acest roman trebuie înghiţit din prima, ca un hap, fără să îţi pui prea multe întrebări. Mai ales că toate posibilele întrebări sînt anticipate de prozator în chiar corpul romanului.

Un prim paradox al romanului lui Daniel Vighi este acela că pe cît este de captivant la lectură,