In timp ce, pentru securizarea frontierelor, Guvernul Romaniei arunca pe fereastra, fara licitatie, pentru un sistem neperformant, sute de milioane de dolari - asa cum demonstreaza, cu argumente, Dumitru Costin, liderul Blocului National Sindical - iar pentru agricultura este suplimentat bugetul, dintr-un condei, cu 10.
000 de miliarde de lei, scoala romaneasca continua sa fie intr-o suferinta de neimaginat pentru cei care traiesc in afara acestui mediu. Este trist ca situatia dezastruoasa a salariilor din invatamant este pusa pe tapet acum, inaintea alegerilor, creandu-se poate impresia ca cele patru sindicate din acest domeniu exercita, pentru a le fi indeplinite revendicarile, un santaj politic.
Poate ca asa si e. Poate ca liderii sindicali au intuit ca, in acest an, au sanse mai mari de a castiga. Sau, pur si simplu, invatatorii, profesorii si personalul auxiliar nu mai pot indura umilinta si mizeria. Si cutitul le-a ajuns la os abia acum.
Care sunt consecintele faptului ca avem patru sindicate, si nu unul in invatamant? Ce sanse exista pentru o viata decenta a dascalilor? Ce se poate intampla daca salariile nu vor creste in mod satisfacator? Care sunt consecintele pentru sistemul educativ?
Desi aceasta tema e greu sa fie tratata fara sentiment si fara patima - pentru ca, in definitiv, ea se refera la copii si tineri, deci la viitorul acestei civilizatii - eu ma voi stradui, cat pot, sa operez doar cu argumente logice. In mod normal, invatatorii si profesorii ar trebui sa reprezinte una dintre fortele sindicale cu adevarat de temut in aceasta tara.
Pentru ca vorbim de sute de mii de dascali. La care se adauga personalul auxiliar. Tocmai de aceea, primele guverne de dupa decembrie 1989 au facut pe dracu' in patru pentru a fragmenta miscarea sindicala din invatamant. Pana la urma, existenta mai multor orga
