In 1997, murea sculptorul Ion Vlasiu, una dintre cele mai stralucite personalitati ale artei plastice romanesti. Daca timpul i-ar mai fi daruit patru ani, ar fi implinit un secol de viata, varsta pe care autorul "Mastii geniului" a sperat intotdeauna sa o atinga. Debuteaza in acest numar confesiunile fiicei marelui artist, criticul si istoricul de arta Ioana Vlasiu, cu evocarea unei epoci de o extraordinara efervescenta artistica - anii '30 ai avangardei clujene si bucurestene. (Marcela Gheorghiu)
Primele amintiri legate de tatal meu sunt destul de vagi. Am copilarit la Sibiu, cu bunicii materni, Ana si Ioan Lupas, familia mea refugiindu-se din Cluj dupa cedarea Ardealului. Tata aparea si el din cand in cand si tulbura cumva viata linistita si organizata din casa lor. Mai ales cadourile pe care mi le aducea starneau tot felul de intamplari care nu erau intotdeauna pe placul bunicilor. Mi-a adus odata un iepuras. Sigur ca mi s-a parut cea mai grozava jucarie, dar jucaria asta a intors totul in casa cu susul in jos. Alta data a venit cu niste culori, cu care imediat am mazgalit peretii. Intr-un fel, primele amintiri despre tata sunt legate de aparitia unui personaj care iesea din comun. Nu am o imagine clara a prezentei lui. Imi aduc aminte doar ca sosirea sa intrerupea si tulbura intr-un fel curgerea obisnuita si programul destul de riguros al zilelor. Aparitia lui spargea rutina cotidiana, era un eveniment.
In ultimii ani, cand tatei incepuse sa-i fie mai greu de unul singur, petreceam mult timp impreuna, stateam de vorba in atelier sau mergeam la expozitii - intotdeauna a fost un vizitator asiduu si pasionat al acestora. In afara de lucrul in atelier, il interesa foarte mult si ce se intampla dincolo de zidurile spatiului sau de creatie. Constata ca tinerii din anii '60 si '70 devenisera la randul lor batrani, contesta
