Asa, ca un zvon infiripat din vorbe fluturate prin pagini de ziar, parca s-a conturat miezul unei povesti de intelegere intre actionisti si taranisti. Actionistii sint putinii care au mai ramas in jurul enormului orgoliu al fostului presedinte Emil Constantinescu. Si, ca intr-o poveste fara sfirsit, fuziunea se negociaza si se tot negociaza, fiind foarte aproape sa devina o tirguiala.
Iar ca in mai toate prelungirile acestea cu ton de precupet, nici nu se mai termina, nici nu rezulta ceva.
Daca ar fi fuzionat cele doua grupari, cu ce s-ar fi ales Romania? Nu cred ca rezultatul ar fi fost o formatiune politica mai mare! Si nici un nucleu mai puternic. Dupa umila mea parere, nu ar fi rezultat decit o alta masinuta politica legata cu sirma. Nici cistig de credibilitate, nici candidat la presedintie, nici decont definitiv pentru greselile comise.
De ce cred asta? In primul rind, pentru ca actionistii nu sint partid. Ei se comporta mai degraba ca un grup buimac. Seamana perfect cu ceata care se rupe dintr-o armata dupa un razboi pierdut. Supravietuiesc citiva si ratacesc (in filme) prin jungla sau prin desert si se comporta fara nici o logica. In cele din urma, grupul cade intr-o ambuscada, se autodistruge sau se imprastie.
Mult mai complicata mi se pare a fi situatia taranistilor. Plecarea lui Victor Ciorbea n-a fost decit prima conditie pentru oprirea dezastrului. Fostul procuror-sindicalist-primar si prim-ministru a plecat mult prea tirziu pentru ca reconstructia sa fie ca un porumbel zburind dintr-o palarie. Taranistii au esuat si la guvernare, si la relansarea crestin-democratiei.
Cei 15 ani de la caderea comunismului nu pot fi socotiti ca fiind tot atitia ani de promovare a valorilor crestin-democratiei.
Cit s-au zbatut taranistii sa convinga populatia ca salvarea tarii sta in principal in convietuirea bazat
