Primavara coborase devreme peste satul Bobota (Salaj) inverzind livezile, desi pe dealurile dimprejur se mai vedeau mici petice de zapada.
Eram director al scolii din localitate si incepusem saptamana cu programul obisnuit. Un elev a venit la scoala cu un pui de caprioara pe care il adusese din padure cu o zi inainte. Avea trupul firav si picioarele subtiri ca niste grisine. Cand l-am luat in brate, mi-a cercetat cu botul toata fata, induiosandu-ma. Era flamand. Am telefonat imediat la Ocolul Silvic Tasnad si in mai putin de o ora a sosit la scoala tehnicianul de vanatoare. Dupa ce a vazut ieduta, a spus ca in padure nu mai poate fi dusa, deoarece nu-si va mai gasi mama de care se pierduse. Am acceptat sa ma ocup eu de cresterea ei, apoi mi-a dat cateva indrumari cu privire la ingrijirea noului venit in familia noastra.
La sugestia unui profesor, i-am dat numele Lunita, dupa prima zi a saptamanii cand o adoptasem. Pana s-a obisnuit cu biberonul a fost ceva mai greu, apoi totul a mers perfect, fiindca Lunita consuma lapte de vaca pe saturate. Isi petrecea ziua in spatiul din fata scolii, un parculet cu multa iarba si pomi fructiferi, imprejmuit cu gard de sarma impletita. Avea acolo apa si un grunz de sare. Era usor de supravegheat, fiindca locuiam in incinta scolii. Noaptea dormea intr-o camara special amenajata in locuinta mea. Devenise component al familiei, partener de joaca al celor doi copii. Isi insusise numele dat. Cand era culcata in iarba si n-o vedeam, trebuia doar sa strig: "Lunita", ca ea se ridica si venea in fuga spre mine.
Uneori, ieseam in parc toata familia si stateam pe iarba la taifas. Imediat se apropia Lunita si se culca alaturi. Cu noi se simtea linistita, nu-i placea singuratatea. Apoi copiii porneau in fuga unul dupa altul prin iarba. Era o provocare. Intra si ea in acel joc de-a cine fuge mai repede, spre desfatarea celo
