Yann MARTEL
Viata lui Pi
Traducere din engleza
de Andreea Popescu,
Editura Humanitas,
Bucuresti,
2004, 328 p.
Trenurile din Romania se aseamana bine cu cele din India. Cu primele calatoresc de cind ma stiu, pe cele indiene le-am vazut in diverse documentare, fiind de-acum faimoase pentru conditiile proaste de mers pe care le ofera.
Intr-unul dintre aceste trenuri „indiene“ am calatorit recent la Constanta si retur, indurind cu greu, timp de noua ore, caldura, mirosul fetid de transpiratie, bautura si salam, „asezonat“ cu „susur“ de manele si urlete de copii mici si nervosi. (De ce n-am mers la clasa I? Cine a spus ca nu eram la clasa I?) Ca sa uit, am citit. Am citit avid, aproape cu disperare, intrerupindu-ma doar pentru a prezenta cartoanele la control sau, din timp in timp, pentru a mai lua o gura de apa.
De Martel nu auzisem pina atunci, chiar daca, in ultima vreme, literatura canadiana mi-a devenit la fel de familiara ca cea americana, britanica sau romana. E (mult) mai tinar decit confratii sai, „greii“ Ondaatje, Bowering, Findley sau Kroetsch, dar scrie la fel de bine. „Booker Prize“-ul primit in 2002 l-a facut celebru, asemenea lui Ondaatje zece ani mai devreme, fiind astfel tradus in toata lumea, inclusiv in limba romana. Dar sa vedem despre ce este vorba.
Un scriitor (un alter ego al lui Martel) calatoreste in India pentru a pune in pagina un nou roman, determinat de esecul inregistrat de precedentul. Va scrie despre Portugalia anului 1939, fara a fi nevoit, asa cum declara, sa puna piciorul in Lisabona sau Porto. Va cauta o pensiune undeva intr-o zona muntoasa, departe de vacarmul marilor orase. Va sta la masa de lucru plasata strategic pentru a-i oferi o priveliste de vis si va admira dealurile cu plantatii de ceai. Un cadru mirific pentru un roman de succes. Insa, in p
