„Cuvintul dandy si-a gasit prima intrupare – un barbat – in clipa cind, la 1794, foarte tinarul si naucitor de elegantul colegian, pe numele sau George Brummell, ii este prezentat la Eton nimanui altuia decit printului de Wales, viitorul rege George al IV-lea.
Pina la 1850, cuvintul invadeaza zeci de volume sub semnaturi celebre, de la Byron, Bulwer-Lytton sau Benjamin Disraëli la Thomas Carlyle si Thackeray, de la Eugene Sue sau Balzac la Stendhal si Théophile Gautier. Asediul dandystic culmineaza, in 1845, cu micul volum al lui Barbey d’Aurevilly, dedicat celui mai important dandy al tuturor timpurilor. Prin Despre dandysm si despre George Brummell, d’Aurevilly inaugureaza o a doua mare etapa in istoria cuvintului.
Forme de dandysm (inca nenumit astfel), imbratisate nu doar de indivizi izolati, ci si de mici comunitati masculine, pregatind, orice s-ar spune, socanta intrare in arena a lui George Brummell, se lasa descoperite spre finele secolului al XVIII-lea, mai exact dupa 1770. Atunci apar «indivizi proveniti din cele mai diverse categorii ale societatii, care dobindesc, gratie felului lor de a fi si frumusetii, un soi de prestigiu ce nu are nimic de-a face cu genealogia sau cu manevrele din culise; la marile curti sau in mediile selecte, ei devin nu doar niste cazuri, ci de-a dreptul modele.
Toti ii invidiaza, toti ii imita. Nimeni nu rivneste sa ii detroneze din statutul privilegiat obtinut pe linga vreunul din puternicii lumii sau intr-un salon stralucitor. Toti vor sa fie ca ei, sa apartina clanului lor. In paralel cu ordinea si clivajele din Les Anciens Régimes, fondate pe privilegii ancestrale si statuare, sfirsitul veacului al XVIII-lea pregateste castele unui nou tip care, asimilind vechile valori, le subordoneaza noilor principii: meritul personal, o aristocratie a spiritului si a aparentei» (Marylène Delbourg-Delphis,
