A fost odata ca-n poveşti, a fost, chiar ca niciodată, un tărâm minunat, blagoslovit de Dumnezeu. Oamenii care s-au născut acolo povesteau cu gura lor - nu se ştie de unde au aflat - că, la Facere, Sf. Petru, preocupat să nu se săvârşească vreo nedreptate, l-a întrebat pe Creator de ce îngrămădeşte atâtea frumuseţi într-un singur loc. Răspunsul ar fi sunat cam aşa: "Ai răbdare Petre! Imediat voi face şi oamenii!"

Nimeni nu poate garanta că întâmplarea este adevărată, însă neamul a dăinuit până în zilele noastre, ceea ce constituie un merit, în sine. Şi dacă unii - răutăcioşi, cârcotaşi, ori de-a dreptul pizmaşi - îl bârfesc în fel şi chip, subminându-i mândria şi minimizându-i calităţile, este numai şi numai pentru că, mai totdeauna, omul bun e luat drept prost.

Fiind recunoscători proniei cereşti pentru harul investit în ţara lor, erau teribil de credincioşi. Şi atât de mare le era credinţa încât se povesteşte că odată în timpul unor inundaţii ce s-au abătut peste acele locuri, Gheorghe, un ţăran pravoslavnic, nu voia să-şi părăsească locul deşi se dăduse ordin de evacuare. Apele creşteau iar Gheorghe rămăsese singur pe acoperişul casei sale. O şalupă militară a venit să-l ia, dar omul a refuzat, spunând că Dumnezeu va avea grijă de el pentru credinţa lui nemărginită. Când elicopterul făcea ultima tură, să vadă ce mai e de salvat, Gheorghe stând intr-un picior pe coşul casei a refuzat iarăşi ajutorul, încredinţat fiind că Dumnezeu trebuia să gândească Ia fel ca el. Apele au crescut în continuare, Gheorghe s-a înecat şi astfel a ajuns în faţa Domnului.

Şi atât de mare îi era credinţa în dreptate şi adevăr încât imediat s-a şi repezit cu revolta: "Bine Doamne, eu am crezut în Tine până în ultima clipă şi Tu mi-ai luat viaţa?!..." Se spune că Dumnezeu i-ar fi răspuns: "Gheorghe, Gheorghe, de ce mă osândeşti? Eu cu tot dragul