Majoritatea scrierilor lui Octavian Paler sunt "drumuri prin memorie". A omenirii sau a autorului. Trecutul l-a fascinat întotdeauna şi l-a atras cu o forţă irezistibilă poate pentru că intuia că în el se găseşte cheia înţelegerii prezentului. Fiind un introvertit - mărturiseşte autorul - nu am cum să scap de "eu". Nu pot să scriu dacă nu mă descriu. Şi, într-adevăr, în poeme, în jurnale şi contrajurnale, în articole şi eseuri, în romane îl regăsim mereu pe O. Paler şi gândurile care îl frământă. Înainte de 1989 se ascunsese în spatele diverşilor eroi imaginaţi sau extraşi din mitologie şi istorie, rostind, prin gura lor, adevăruri care nu puteau fi spuse altfel. La începutul anilor "90, s-a implicat în viaţa cetăţii, amăgit iniţial de acea deschidere şi dezamăgit, apoi, de felul în care a fost înţeleasă libertatea. Îmbrâncit de realitatea inacceptabilă înapoi la irealitatea fantasmelor, a strâns note pentru cel puţin un roman. Infarctul de la sfârşitul deceniului nouăzeci şi operaţia ce a urmat l-au silit la recapitulări şi la reasumarea "eu"-lui, Deşertul pentru totdeauna (Albatros, 2001) fiind confesiunea-roman rezultată din experienţa acelei veri. Dar, precum într-un poem al său, intitulat Digul, ardeleanul strămutat în Bucureşti nu a reuşit să meargă până la capăt. Scrisul fusese stârnit şi atunci de o idee mai veche: Mă gândesc din nou la diferenţa dintre "o biografie" şi "un destin", fără să pot ajunge la o idee clară. (s.n.) Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Convins că o boală gravă te ajută să vezi esenţialul, era derutat că, în cazul lui, nu se putea pronunţa. Detaşat acum de acel moment, trecut prin încă o probă de foc - un atac cerebral uşor, bine suportat - , O. Paler, în noua sa carte, Autoportret într-o oglindă spartă (Albatros, 2004), reia întrebarea mai veche, "Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?"(p.7), şi încearcă să dea