Înainte de 22 decembrie 1989, Leonard Oprea era ceea ce s-ar putea numi un scriitor pour les connaisseurs. Scrisese două cărţi, una de proză scurtă, Radiografia clipei şi un roman, Cămaşa de forţă, ambele interzise de cenzura comunistă, dar a căror circulaţie în regim samizdat, precum şi unele povestiri publicate în revistele culturale făcuseră ca numele autorului să dobîndească o oarecare faimă în cercurile celor care cochetau cu ideea de disidenţă. Categoric, în anii '80, numele scriitorului Leonard Oprea devansa net notorietatea operei sale, din motive lesne de înţeles: circulaţia produselor sale literare se restrîngea strict la nivelul primului cerc de prieteni.

Ghinionul a părut să însoţească destinul cărţilor lui Leonard Oprea şi după căderea comunismului. Publicate imediat după revoluţia din decembrie 1989 (Radiografia clipei în 1990, Cămaşa de forţă, 1992) cele două cărţi ale rezistenţei anticomuniste au trecut aproape neobservate. Era vremea acţiunii, a marilor schimbări, timpul în care istoria se scria în stradă, revoltele se strigau în gura mare, presa scrisă şi cea audio-vizuală puteau folosi exprimarea directă, lipsită de inhibiţii, pentru a rosti cele mai incomode judecăţi şi prea puţini mai rămăseseră cei dispuşi să-şi piardă timpul cu citirea unor opere fictive în care adevărurile politice şi sociale erau învăluite în complicatele înţelesuri ale parabolei. În anul 1999 scriitorul a emigrat în Statele Unite şi, în mod paradoxal, acest act a coincis cu momentul impunerii sale decisive pe piaţa literară românească. Apariţia Trilogiei lui Theophil Magus (Polirom 2000-2002) şi republicarea cărţilor scrise înainte de 1989, Radiografia clipei (Curtea Veche, 2003), Cămaşa de forţă (Curtea Veche, 2004), evenimente amplu comentate de personalităţi al căror cuvînt contează în viaţa culturală românească (Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu, Sori