Stiam de mult cum spun eu scriitorii. Am citit destule jurnale ca să am în minte o antologie de autoportrete literare, însă abia acum, după ce am răsfoit cele 500 de pagini cu autoportrete ale pictorilor şi sculptorilor, am înţeles diferenţa esenţială între un eul literar şi eul din artele plastice. Eul spus de scriitor este în opoziţie cu imaginea pe care o are lumea despre el: scrisul la persoana I scoate la iveală acel ego pe care nu-l vede nimeni, pe care nu-l prinde nici o oglindă, la care are acces numai cel care scrie. Scriitorul arată, aşadar, în autoportret, un eu al său, necunoscut tuturor celorlalţi, un eu orgolios şi tiranic ascuns sub masca timidului sau un eu vulnerabil şi chinuit ascuns de o personalitate intimidantă. Spunînd eu, scriitorul îi ajută pe ceilalţi să treacă dincolo de imaginea pe care ochii lor, ca două banale oglinjoare, o iau prizonieră cînd îl privesc. În autoportretul pictorului lucrurile stau exact pe dos: el îşi caută acea imagine pe care o ştiu şi o văd toţi, cu excepţia lui însuşi. Ca să o vadă şi el, ca ei, are nevoie de ajutorul oglinzii, metafora ochilor publici. Scriitorul fuge de oglindă, pictorul o caută.

Oglinda, mai presus de orice, oglinda este maestrul nostru", spunea Leonardo. Poate de aceea volumul cu 500 de autoportrete este învelit într-o supracopertă cu luciu metalic. Înainte de a deschide cartea sau după ce a închis-o, iubitorul de artă are în faţă un al 501-lea autoportret-surpriză: al său. Şi, pentru că oglinda din copertă nu e perfectă, ci mai degrabă ca apele în care s-a zărit Narcis, îşi zăreşte şi el chipul cu acele trăsături pe care le-ar ajusta o mînă de pictor, în aşa fel ca, totuşi, chipul reflectat de pînză să fie altfel decît cel dintr-o oglindă.

Istoria autoportretului din antologia de la Editura Phaidon începe în jurul lui 2350, în vechiul Egipt, cu un autoportret al