Deşi are strămoşi literari rafinaţi (ca Edgar Allan Poe), filmul poliţist a fost primul care a trecut în postmodernism: nu doar că s-a integrat cu brio în cultura de masă şi a constituit o mină de aur pentru studiouri, dar a şi adunat atâtea elemente din alte genuri încât a ajuns la o implozie conceptuală� Se poate imagina azi un film poliţist fără secvenţe de acţiune? Sau fără componenta erotică? Sau fără elemente de thriller? Cu greu, iar rezultatul ar fi un eşec de box-office. Dar, mai degrabă, să privim în direcţia protagonistului acestui gen-umbrelă, pentru a vedea cum a fost el afectat de aceste metamorfoze perpetue. Sau, altfel spus, dacă filmele contemporane, pe lângă a complica din ce în ce mai mult trama, mai pot aduce vreo contribuţie inedită la figura detectivului. Ca atare, mă voi concentra asupra personajului în detrimentul naraţiunii.

Simplificând, ingredientul de bază al "detectivului" este dorinţa (interesată sau dezinteresată) de a şti: cine a comis o crimă şi de ce. De obicei, spectatorul ştie ce ştie şi detectivul, iar filmul "te prinde" pentru că urmăreşti progresia raţionamentului care duce inevitabil la vinovat. Mai dificilă e construcţia unui personaj în jurul dorinţei de a şti, de fapt, uneori e atât de dificilă, încât "detectivul" rămâne doar o funcţie pe care personajele o pasează de la unul la altul. Asta se întâmplă în filmul Oops! Am încurcat borcanele care, fidel schemei de farsă cu gansteri pe care o promite, inversează rolurile: adevăratul detectiv, agentul FBI Pogue, e corupt şi complet neinteresat de dezlegarea enigmelor până ajunge să fie implicat într-una care-l va costa viaţa. Dorinţa, sau mai degrabă, sarcina "de a şti" revine unui grup de delincvenţi francezi; trimişi de şef la Chicago pentru un furt de bijuterii, reuşesc să intre în conflict cu mafia (şi cea italiană, şi cea latino) şi cu poliţia. Pentru a ră