Între istoricii şi criticii literari (pe de o parte) şi textologi (pe de altă parte) mocneşte de multă vreme o tensiune reciproc depreciativă şi totodată păgubitoare, cred, pentru cultura noastră. Explozii nu s-au produs, cel puţin până acum. Dar din când în când a mai răbufnit câte o supapă de siguranţă şi s-a mai auzit şi câte un ţignal de alarmă. Dar scurt şi fără consecinţe catastrofale, dintr-acelea care le plac redactorilordin presa mică, fie scripti, fie video. Dovadă că "sistemul" se află sub control - sub controlul sfintei indiferenţe generale româneşti.

Bineînţeles că, generalizând, exagerez, şi că, exagerând, induc impresia că nu am dreptate în ceea ce afirm ori vreau să afirm. Totuşi, exagerarea mea are o justificare reală, iar această justificare este presiunea din sâmburele de adevăr subiectiv, polemic, al celor pe care am tot vrut să le spun, dar până acum le-am tot tăcut, nu pentru că aş fi crezut că tăcerea-i de aur, ci pentru că mi s-a părut că spusele mele, şi acestea, s-ar înscrie tot sub surâsul ironic al proverbului antonpannesc "Aideţi să vorbim degeabă/ că tot n-avem altă treabă".

De bună seamă că istoricii şi criticii literari, beneficiind de creioane mai bine ascuţite (şi nu numai), deţin supremaţia în intensitatea, în acuitatea atacurilor şi în capacitatea de a sugera, ba chiar de a impune propria lor părere de adevăr. Din opiniile acestora citez numai două, ilustrative şi de autoritate certă. Prima îi aparţine lui E. Lovinescu. Ironia lui, indirectă la adresa textologiei, îl priveşte direct, scrijelitoare cu delicateţe, pe Şerban Cioculescu, cunoscut şi recunoscut, în 1937, când apare Istoria literaturii române moderne. 1900-1937, ca şi de-atunci încoace, pentru acribia lui de filolog, demonstrată întâi în editarea operei lui I. L. Caragiale, începută (1930) de Paul Zarifopol. Lui Eugen Lovinescu, Şerban Cioc