Volumele de poezii ale lui Emil Brumaru, Versuri (1970), Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1989), Ruina unui samovar (1983) sau Dintr-o scorbură de morcov (1998) ne pun în faţa unui bon viveur care degustă cu voluptate arome, suprafeţe, moliciuni şi se extaziază în faţa formelor, culorilor şi reliefului unor obiecte ori făpturi umile, de o anvergură cu totul redusă.

Atitudinea fundamentală a eului liric este aceea de empatie, de identificare cu lumea, într-un elan perceptiv care caută să capteze întregul edificiu al realului, în aspectele sale deconcertante, dar aproape exclusiv prin intermediul simţurilor. Comuniunea cu lucrurile, primordială pentru lirica lui Emil Brumaru, poet al vitalităţii restrânse şi al extazului perceptiv, este dublată de instinctul său ludic, prin care se înscenează tablouri ale lumii făpturilor naive, într-o scriitură de o extremă naturaleţe, seninătate şi candoare.

S-a spus despre Emil Brumaru, pe bună dreptate, că este un poet al "de-problematizării" lirismului, poet ce nu este atras de ideile grave, de marile interogaţii pe seama destinului, timpului, istoriei etc., ci, mai degrabă, se dovedeşte fascinat de universul mărunt, al "boabei şi fărâmei", un univers doar în aparenţă minor, care, la o privire mai atentă, îşi vădeşte aspecte şi reliefuri inedite, semnificaţii cu totul aparte. Ion Pop observă, în acest sens, că "Ceea ce a surprins la Emil Brumaru - în contextul literar al anilor �70 încă din Versuri-le începutului, a fost deliberata de-problematizare a discursului liric. Regimul, dominant, al interogaţiei neliniştite, al Ideilor cu majusculă, s-a văzut înlocuit de unul al exclamaţiei candide în faţa unui univers ce părea depăşit şi compromis, în mare măsură, ca minor şi insignifiant. Energia lirică se cheltui