Pe la mijlocul anilor '60, pînă şi în cele mai ascunse colţuri ale ţării a pătruns ştirea privind zborurile spaţiale ruseşti şi americane, al căror scop declarat era trimiterea unor echipaje umane pe Lună. Primul pas fusese deja făcut prin lansarea lui Iuri Gagarin, iar următorul nu era decît o chestiune de timp. Nu ştiu dacă peste tot aceste evenimente au stîrnit o curiozitate la fel de mare şi au creat o stare de aşteptare de aceeaşi intensitate, dar în satele colinare din sudul Banatului preocuparea pentru sateliţi şi pentru zborul spre Lună primea, o dată cu lăsarea serii, dimensiuni inimaginabile. Eliberaţi de muncile de peste zi şi de îngrijorarea pentru ziua de mîine, pe care colectivizarea o generalizase, oamenii mai găseau în ei suficiente resurse pentru a se ocupa serios de problemele cosmice. Cu precădere în perioada verii, la vremea cositului, cînd vecinii şi rudele făceau clacă, nopţile se transformau în adevărate acţiuni de supraveghere şi de pîndă. în jurul unui foc mocnit, trecîndu-şi din mînă în mînă cîte o sticlă de ţuică, bărbaţii măturau cu privirea bolta cerească pentru a descoperi, prin spuza de stele, luminiţa aceea roşiatică pe care mai apoi o urmăreau cu înfrigurare cum piere undeva departe, tocmai deasupra munţilor Serbiei. De obicei se considera că de la aceşti sateliţi şi de la aroganţa omului de a-şi băga nasul unde nu-i fierbe oala vin toate nenorocirile; colectivizarea mai întîi, anii de secetă, bolile animalelor şi răsplata din ce în ce mai mică pentru ziua-muncă. într-una din seri, cineva chiar a observat că Luna însăşi a fost dezlipită de la locul ei şi umblă acum slobodă pe cer, după cum o bate vîntul. E drept că o scamă de nori alerga şi ea ceva mai jos şi cîteva ceasuri în şir s-a tot dezbătut dacă Luna fuge spre stînga, printre nori, sau norii se duc către dreapta şi lasă, prin ochiurile lor, Luna în urmă şi ea doar pare că