Ultima zona de slabiciune din argumentatia lui Krauthammer se afla in felul in care trateaza legitimitatea si in modul in care Statele Unite relationeaza cu restul lumii. Esecul de a aprecia corect actualul deficit de legitimitate al Americii dauneaza in acelasi timp partii realiste a programului, diminuandu-ne puterea reala, cat si partii sale idealiste, subminand puterea noastra de atractie ca intruchipare a anumitor idei si valori. Krauthammer evita confruntarea cu aceasta problema creand o mica parodie a criticelor straine la adresa politicii americane, usor de inlaturat pentru ca vin de la "macelarii din Piata Tien An Men sau de la cinicii din Quai d'Orsay". Reuseste sa ingramadeasca Partidul Democrat si majoritatea aliatilor nostri europeni intr-o singura categorie, a liberalilor internationalisti. El argumenteaza ca opozitia lor fata de razboiul din Irak a fost fondata pe un angajament normativ auto-proclamat fata de multilateralismul si legea internationala. Pentru liberalii internationalisti, razboiul este legitim doar daca este sanctionat de Natiunile Unite. Dar aceasta generozitate, spune el, mascheaza motive mult mai josnice: europenii sunt liliputani care vor sa lege de maini Gulliver-ul american si sa reduca libertatea de actiune americana. Deci sunt in acelasi timp naivi si ipocriti. Ceea ce Krauthammer descrie aici, ca pozitia democrata/europeana este una usor de recunoscut si care caracterizeaza intr-adevar vederile multora dintre oponentii razboiului din Irak. Dar daca ar fi ascultat cu atentie (ceva la care americanii nu sunt foarte buni in ultima vreme) ceea ce spuneau de fapt multi dintre europeni, ar fi descoperit ca multe din obiectiile fata de razboi nu erau normative, legate de ONU, ci mai curand prudente, avand de-a face cu intelepciunea generala a actiunii de a ataca Irakul. Europenii tindeau sa nu fie convinsi ca Irakul era atat de p