Tăcerea capătă formă, gîndurile prind trup, se înşiră terapeutic, perfect şi simplu formulate, libere de orice constrîngere şi de orice prejudecată, nestingherite de profeţita întîlnire cu cititorul, în ordinea firească a coborîrii lor din minte pe hîrtie. Nu există piedică - e senzaţia de lectură cea mai puternică - în comunicarea cu un autor deja clasicizat, deja preacunoscut, trăind în mintea cititorului din lumea pieselor lui, deasupra lumii noastre absurde. Căutarea e intermitentă şi, în acelaşi timp, infinită.

Am citit Căutarea intermitentă, pseudo-jurnalul lui Eugen Ionescu, într-un microbuz nu prea comod, alergînd grăbit şi imprudent între Bucureşti şi un oraş de provincie. Nu aveam timp. Voiam să citesc cartea aceasta repede. Şi am pătruns în ea mai repede decît voiam. De lipsa timpului, de curgerea lui inexactă şi aiurită vorbea Eugen Ionescu în fraze încheiate cu semn de întrebare. Blasfemiator gest să citeşti o carte aşa de bună într-un loc atît de nepotrivit! Savuros lucru să vezi că drumul tău curge în ritmul cărţii! Egal şi sacadat, departe şi totuşi aproape, discontinuu şi totuşi uniform. Am reluat cartea în ziua următoare. Apoi, a treia oară, înainte de a scrie aceste rînduri. Pot oferi acum un rezumat esenţial: viaţa e iremediabil tristă. Tristeţe vidă şi, totuşi, senină. Tristeţe compusă lent din gînduri care cuprind, privind înapoi, imagini şi chipuri, frămîntări şi angoase, exuberanţă şi exaltare, încredere în destin şi resemnare intermitentă în faţa ilogicului divin al cotidianului mărunt. Dureri şi bucurii, gînduri fugare, notate doar pe jumătate şi nici măcar atît, convingeri de un minut, disperări nesfîrşite, angoase minuscule şi angoase eterne, căutări întrerupte de certitudini axiomatice care durează pînă la prima crampă de stomac. Totul trăit cu acuitatea şi iminenţa prezentului. Eugen Ionescu şi lumea lui interioară: nic