Încă două texte de care Rânzei face mult caz, câteodată însuşindu-şi-le de-a dreptul, fără a mai pomeni de proprietarul lor. Le reproduc întocmai spre a risipi confuzia întreţinută de buclucaşul scriptor, uitând adesea ce-i aparţine, dacă îi aparţine ceva.

Uno, descrierea personajului, punând ghilimetele de rigoare: "Un june cu anteriu de şamalgea morico cu fermană de croazea pembé, încins cu un şal pătlăginiu şi legat la cap turceşte..."

Doi, urarea epocii: "Oh, amor, amoraş, vedea-te-aş călugăraş, cu ochii pe la icoane, cu gândul pe la cucoane, cu mâinile pe psaltire, cu ochii pe la copile..." ş.a.m.d.

Prietenul său,... al lui Rânzei,... Ionel Jurubiţă, este un fel de Păturică remodelat, pe tipul 2004, nu cine ştie ce diferit de altfel, încât să pară ceva inventat... momentul 1848 nefiind complet străin de tipul 1948, un secol şi nimic mai mult.

Întâi, autorul adevărat al Ciocoilor, tatăl lui Păturică ", Julien Sorel-ul prozei române ", profesor de muzică, are viziunea unui muzician de pe la începutul veacului al nouăşpelea, care merită să fie cunoscută, de exemplu, drept prima generaţie de cronicari muzicali ai culturii române, fără nici o exageraţiune: "...ciocârliile se înălţau în aer ca nişte mici bombe, apoi se opreau în loc, şi, bătând din aripi, împleteau aerul cu melodioasele lor cântări. Prepeliţele, aceste inocente şi fricoase păsări, ce nasc şi mor în iarba livezilor şi în frunzele dese ale dumbrăvilor, prin vocea lor monotonă, dar ritmică, păreau că servă de regulator al cadenţelor acestui concert divin..." (Ocna părăsită, capitolul 21).

Corupţia vremii are şi ea definiţia ei: "Erau nişte linguşeli pline de baseţe" " ultimul cuvânt părând a fi folosit abia azi...

Şi despre mişcările sociale avem fraza perfectă:

"Revoluţiunea este plină de severitate ş