Poezia lui Ion Pop a debutat sub emblema unei "cuminţenii" mai mult ori mai puţin autentice, deoarece sub caligrafia sîrguincioasă a insului de bibliotecă se percepea tînjirea vieţii neconstrînse. Ispită laică, însă cu o intensitate similară celor ce se pot recunoaşte în spaţiul ascezei monahale, vitalitatea alcătuieşte acum sîmburele din care, sub ameninţarea bolii, irumpe o necuminţenie făţişă, "în ofensivă". Inconformismul latent (căci "biata cuminţenie" era asumată cu o vădită autopersiflare) trece într-un inconformism manifest: "N-ar avea/ nici un rost să-mi cer/ ca pe vremuri, scuze/ pentru cutare surprinzătoare/ comparaţie" (Oră). Programatic, poetul nu mai acceptă convenţiile, denunţîndu-le însă cu o revoltă specifică, surdinizată, în sensul că mai păstrează o tentă academică. Sfărîmarea ordinii date, a prescripţiilor de tot felul ce decurg dintr-însa, nu-şi arogă un limbaj zguduitor, apocaliptic şi nici unul plebeian, ci se slujeşte de elementele culturii persiflate. E o rebeliune paradoxal civilizată, protocolară: "Nu-i a bine, o, nu,/ bătrîn nenorocit, vai de tine,/ ca un Demostene cu piatra uitată-n gură,/ ai ajuns, iată, să scuipi/ nisip şi sînge.// Şi vîntul, zburdalnicul şi neînţeleptul,/ începînd să vorbească, de la o vreme,/ numai în aforisme.// Ce de marmură, ce de ceramică,/ ce de bronz!" (Ca Demostene). Patetismului îi este preferată ironia, nu o dată livrescă, într-o arborescenţă caracteristică: "Corespondenţa dintre semnificant/ şi semnificat e, aşadar,/ de acum sigură. S-a obţinut/ o victorie cel puţin/ contra limbajului figurat,/ a alunecărilor/ de teren şi de sens. Eternitatea/ autentică - se dovedeşte/ în ciuda tuturor aparenţelor -/ nu suportă polisemia./ Metaforele, ca şi viermii,/ sînt la fel de periculoase" (Profesorul îmi mai spune). Lupta bardului cu convenţiile, precum cea a lui Iacov cu îngerul, nu poate eluda structura ideatică