Dintre oamenii bogati, cu abilitati in "a face bani" sau a administra averi de familie, exista in istorie si cativa ale caror nume isi impart celebritatea si nemurirea cu acelea ale unor mari artisti.
Mai putin din calcul vanitos cat din reala pasiune pentru arta, ei au facut cea mai profitabila investitie pe termen lung din cate exista, mizand pe creatii ale spiritului ce nu s-ar fi putut materializa fara banii lor. Caci, daca pentru scriitor si compozitor, hartia si condeiul sunt la indemana, fara tiparirea si difuzarea mai costisitoare a creatiilor lor, ele raman necunoscute. Iar pentru pictor, sculptor, arhitect, om de teatru, cineast, oricat talent ar avea, proiectele nu se pot realiza fara sume considerabile. Nemaivorbind de faptul ca saracia, greutatile zilnice pe care trebuie sa le suporte artistul de vocatie, dedicat exclusiv operei sale, ii epuizeaza fortele fizice si il supun unor tensiuni psihice care, adaugate intensei concentrari creatoare, ii scurteaza adesea viata. Prejudecata ca arta se face de placere, usor, sub impulsul inspiratiei, ignora latura laborioasa, munca grea (inclusiv fizica) pe care o incorporeaza un roman, o simfonie, un tablou, ca sa nu mai vorbim de monumente, filme, reprezentari teatrale si coregrafice. Si daca patrimoniul artistic al omenirii e mereu sporit, asta se datoreaza intr-o buna masura si mecenatului. Nume precum Gugenheim, Gulbenkian, Maeght si-au dobandit notorietatea si se perpetueaza in timp doar datorita meritului de a fi mizat pe talentul unor artisti azi mondial admirati. Ce s-ar fi ales, de pilda, de geniul lui Antoni Gaudi, care a adaugat Barcelonei monumente arhitecturale ce o fac unul din cele mai frumoase si mai vizitate orase ale lumii, fara banii industriasului Eusebi Gul, care a crezut in proiectele aparent nebunesti ale artistului?
Caci adevaratii mecena, veritabilii protectori ai culturii,
