Pentru a putea intra inlauntrul operei lui Marcel Lupse, am sa reamintesc citeva lucruri.
S-a spus despre generatia sa ca este o generatie a crizei. In delimitarile critice din anii ’80 si de apoi, mai multi teoreticieni au scris despre emergenta unei asemenea miscari de grup in artele plastice si a unei poetici adecvate acestui sistem al crizei. O aura crepusculara invaluia, parca, acest conflict al modelelor. De atunci, nimeni nu a mai dat seama de felul in care au evoluat raporturile stabilite – dupa cum spuneam, in conflict – in anii ’80. Intre timp, ca un fel de ispite, problematicile iesirii totale din paradigma artistica – non-arta, inlocuirea mediilor formale cu cele informative – au preocupat aproape exclusiv teoria si privirea retrospectiva a istoricilor. Cred ca evenimentul la care luam parte impune exercitiul memoriei, al analizei si al discernerii semnificatiilor.
Sub presiunea legatului modernitatii clasice, modelul artistic autohton s-a configurat in anii ’60 si ’70 in jurul unor concepte precum autonomia esteticului, experimentul si functia sociala a artei, precum si al unor mituri moderne fundamentale: progresul artei si artistul complet.
Astfel instrumentalizate, figurile protagonistilor avangardei europene (Braque, Matisse, Kandinsky, Klee, Mondrian, Gropius, Pollock, Klein, Warhol, Beuys), iar dintre artistii romani, ale lui Brancusi sau Brauner, s-au instaurat drept repere ale unui spatiu al artei ca instrument de cunoastere sau ca principiu formal autonom. In consecinta, ca si pentru a-si gasi justificare in fata instantei politice – opresive si dezumanizante – s-a statuat rolul artei ca instrument de transformare a societatii, ca un fel de operator tehnic sau emotional, mediator intre om si lume, cultura sau istorie.
Nu vreau ca ceea ce descriu sa apara defavorabil. Este vorba, in fapt, despre prima genera
