Daniel Vighi, unul dintre cei mai inzestrati prozatori contemporani, a revenit in librarii cu romanul Misterele Castelului Solitude sau despre singuratate la vreme de iarna. Nascut in 1956, la Timisoara, Daniel Vighi este conferentiar universitar la Facultatea de Litere a Universitatii de Vest din acest oras si redactor al revistei Orizont.
- Daca ar fi sa ne luam dupa ritmul in care apar romanele dumneavoastra, concluzia ar fi ca acesta - romanul - e genul de text favorit. Daca ar fi sa faceti un top five al bucuriilor pe care vi le aduce romanul (existenta, scrierea, lectura lui), cum ar arata el?
- Placerea cea mai cea care ma incearca este chiar faptul ca exista aceasta jucarea, vorba lui Ion Budai-Deleanu. Fie ea eroi-comica sau tragic-incruntata, jucareaua romanului ar trebui sa fie chiar asa ceva, o inutilitate utila. Si chiar este, in fond cine are mai multa nevoie de roman decat cel care il scrie? In spatiul american, toata lumea este indemnata sa scrie - exista cursuri de scris creator unde chiar si coafezele, batranele doamne sau junele top model se incearca scriptural. Este treaba asta un fel de democratizare a scriiturii, turism colectiv prin preeriile imaginarului. Placerea scrisului poate fi o realitate a fiecaruia, ii indemn pe cat mai multi sa o incerce, sa vada pe pielea lor ce vrea sa fie experienta dulce-amaruie, usurel nostalgica, alteori concret-jubilatorie a jocului de-a povestea; sa intelegi ce inseamna, din punctul de vedere al experientei de viata, sa scrii la persoana intai sau la persoana a treia, ce inseamna sa fii abstras si obiectiv in minciunile epice pe care le urzesti sau, altfel, sa te cheltuiesti subiectiv, sa te expui cu experientele vietii tale, care sunt, nu-i asa, unice, ca doar cum altfel este scrisul si viata trecuta in litera paginii? Scrisul, ca si cititul romanului, este un e
