Toata lumea vrea sa vorbeasca. Toata lumea vrea sa isi faca auzit punctul de vedere. Toata lumea vrea sa tina discursuri, toata lumea vrea la tribuna. Nimeni nu vrea sa taca. Fiecare dintre noi are ceva de spus, fiecare dintre noi vrea sa fie auzit, dar nimeni nu vrea sa asculte. Toti vor sa fie in centrul atentiei, sa fie aplaudati, toti vor sa fie in mijlocul evenimentelor. Nu exista nimeni care sa-si doreasca sa fie nebagat in seama, sa fie lasat in pace.
De-atata zgomot, de-atata trepidatie, de-atata zarva, de-atata scandal, linistea isi pierde sensul. Nu si-o mai doreste nimeni, pentru ca nu mai stie nimeni cum sa se comporte cu ea. O data cu linistea totul devine apasator in jurul tau. Ies la iveala toate angoasele, iti vine sa te urci pe pereti si incet-incet ramai fara aer. Ar fi bine daca ar fi doar "rau cu rau, dar si mai rau fara rau"! In euforia data de zgomotul zilnic poate exista si riscul de a uita cine esti, daramite sa mai si intelegi ce ti se intampla. Dintr-o data, paradoxal sau nu, linistea devine un zgomot asurzitor de care nu stii cum sa scapi. E ca si cand dupa ce ani in sir te-ai trezit in zgomotul unui pichamar, intr-o buna dimineata e liniste. Vai, cata neliniste te poate cuprinde in momentele alea. Ti-ai dori nebuneste, fie si pentru cateva minute, zgomotul "cald si asurzitor" al pichamarului. Si apoi trebuie sa inveti sa taci. Poate ca nu e la fel de greu ca atunci cand trebuie sa te reobisnuiesti cu linistea, sa inveti linistea, dar orisicat. De-atata vorba, de-atata galagie, de-atata iures ati vazut ca a disparut expresia "taci!". Nu mai indrazneste nimeni sa spuna "taci", pur si simplu! Asta cu toate ca se inghesuie toti sa vorbeasca. O sa ne fie dor intr-o buna zi sa auzim expresia: "Mai taci, dracului, din gura!".
Toata lumea vrea sa vorbeasca. Toata lumea vrea sa isi faca auzit punctul de vedere. Toata lumea vrea s
