Este una dintre întrebările pe care mi le pun de mult, de cînd am citit piesa lui Beckett. Ce i-aş spune, dacă l-aş întîlni, mereu aşteptatului Godot? Această prezenţă in absentia, obsedantă, copleşitoare, un fel de axis mundi al unui univers delabrat, de la marginea lumii şi a sinelui, de la frontiera insesizabilă a realităţii şi ficţiunii, acest domn Godot, proiecţie şi dublu, poartă numele iluziei, speranţei, morţii, al unei întîlniri majore, amînată mereu. Încă o zi, încă o noapte. Încă o zi, încă o noapte. E rău, e bine? Habar n-am. Este, oricum, prilejul de a-i cunoaşte pe Estragon şi pe Vladimir, Gogo şi Didi, doi vagabonzi bătrîni, ciudat dependenţi unul de celălalt. Este momentul de a citi o piesă specială - care continuă să rămînă aşa după multe re-lecturi - pusă în pagină de un domn atipic, taciturn şi oarecum retras, un scriitor mare, Samuel Beckett, care a refuzat, într-un fel, gloria şi mondenităţile - nu se poate uita gestul de a nu merge să-şi primească, la Stockholm, Premiul Nobel - un longeviv care a străbătut secolul cu aerul unui necunoscut mărginaş din Dublin, stînd, uneori, la taclale cu, de pildă, Peron, Jean Louis Barrault, Cioran, Madeleine Renaud, Peggy Guggenheim, Duchamp, Giacometti, Lucia Joyce, care s-a regăsit spiritual în spaţiul cultural francez, care şi-a scris piesele în franceză şi apoi, mai tîrziu, şi le-a tradus în engleză, care şi-a asumat universul propriu, suficient sieşi. Samuel Beckett, un destin străbătut temeinic şi riguros de scriitor, departe de interviuri, de gălăgia gloriei, în profunzimea cuvintelor şi a tăcerilor, a căutărilor. " Cuvintele, cine le-a iubit mai mult ca el? Au fost companionii lui, singura lui susţinere.", spunea, cîndva, Cioran. Mă gîndesc ce alchimie desăvîrşită este în piesa Aşteptîndu-l pe Godot, ce univers adînc şi fabulos care îşi este suficient. Cu toate angoasele, spusele şi nespusele, cu