Traian Popescu se ocupa de olarit de la noua ani. Sute de tone de lut au fost transformate in oale si ulcele. Nici fiii sai si nici alti tineri din sat nu au imbratisat pasiunea pentru olarit. La citiva kilometri de Roman, in satul Negresti, traditia se pierde, incetul cu incetul, in negurile vremii. Singurul olar din zona noastra a imbatrinit odata cu pamintul, iar nimeni nu s-a mai incumetat a impleti lutul. Oalele si ulcelele vindute in lung si-n lat sint singurele dovezi ce vor sta marturie, peste ani, ca miinile maiastre ale lui Traian Popescu au facut din bucatile de lut arta. "Este o meserie murdara" Pe Traian l-am gasit in fundul curtii, "calare" pe-o capita, prins de treaba pentru acasa. Gospodaria, formata din citeva palme de pamint si vreo trei bordeie, este toata comoara batrinului. Dar, cele mai de pret obiecte sint cuptorul si roata, ambele de nelipsit pentru olar. Una din case este transformata in atelier. Cind nu are de trebaluit prin gradina, Traian se ocupa de olarit. Ulcele mici, ulcele mari, vase de tot felul ies adevarate opere de arta din miinile batrinului. "Trebuie sa ai ?ndeminare. Tineretul nu a dorit sa deprinda acest mestesug. Este o meserie murdara, nimeni nu cauta asta. Nici chiar copiii mei nu pot au dorit sa fure ceva din aceasta meserie", marturiseste Traian. Deoarece, de ceva vreme, batrinului i-a murit nevasta, Traian nu mai are timp si de mestesugul olaritului. Daca, acum citiva ani, sute de kilograme de lut erau transformate, lunar, in zeci de ulcele, acum timpul si vremurile au mai scazut din "productie". In prima camera a casutei este adapostit cuptorul. Lung de citiva metri si inalt de citeva palme, cuptorul este "piesa de rezistenta" a olarului. Cind nu este incins la 900 de grade - temperatura numai buna pentru arderea oalelor -, cuptorul este folosit pe post de "cufar", aici fiind pastrate toate capodoperele facute din lut.