Funcţionează o prejudecată conform căreia o stare democratică a culturii, reflex al democraţiei ce coordonează organismul social, n-ar putea avea decît un caracter raţionalist, laic, excluzînd ori măcar delimitînd, suspectînd, ostracizînd componentele religioase, spiritualiste, insubordonabile strictei raţiuni, ale conştiinţei umane. Nu e decît un exclusivism păgubitor, ale cărui rădăcini se află pe de o parte în mentalitatea asumată de factură materialist-utilitară, a iluminismului, iar pe de alta în cea, fie şi subliminală, a materialismului dialectic şi istoric care a constituit vreme îndelungată uniforma obligatorie a minţii şi a discursului nostru. Dacă în fostele ţări comuniste marxism-leninismul e măcar formal depreciat, nu acelaşi lucru se poate afirma despre unele, deloc neglijabile, medii occidentale, unde i se acordă încă bizare onoruri. Astfel un Daniel Dubuisson consideră oportun a veşteji "idealismul", susţinînd că filosfiiile acestuia, de la Platon la Heidegger, s-ar fi pus totdeauna în slujba regimurilor tiranice, faptul că la baza celui mai tiranic regim al istoriei contemporane care a fost comunismul s-a aflat doctrina ostentativ materialistă a lui Marx, Engels, Lenin, părînd a nu-l deranja cîtuşi de puţin. După cum pe Alexandra Laignel-Lavastine, (căreia, de altminteri, i-au replicat cu temeinicie cercetătorul american Mac Linscott Ricketts şi Jean-Claude Maurin) n-o stinghereşte aplicarea în exclusivitate a unei grile politice "antifasciste" în comentarea unor personalităţi precum Eliade, Cioran, Ionesco, preluată tale quale din metodologia propagandei comuniste, ca şi cum aceştia n-ar fi fost cu precădere creatori de valori culturale, ci simpli pioni pe tabla unei istorii pe care totalitarismul roşu şi-a impus regulile de joc. Sub egida unui "umanism" tendenţios pînă la desfigurare şi a unei pretinse revizuiri "democratice" continuă în fond