În primul meu volum de memorii, îmi aduceam aminte că, voiajând o dată cu trenul de la Sinaia la Bucureşti, în gara Ploieşti-Vest, pusesem mâna pe o revistă cu un lung eseu al lui Alexandru George, şi până la Bucureşti-Nord nu-mi dădusem seama când îl citisem, pasionat, habar neavând nici când trecusem de Chitila, pe care eu nu pot s-o sufăr...

O dată, îi povestisem criticului întâmplarea şi el a zâmbit, neîncrezător, închipuindu-şi că exgeram. Dar nu puneam de la mine nimic, din contră, ascunzând faptul că, în sinea mea, uneori îl socoteam un geniu, dificil, după unii, însă mie părându-mi-se un scriitor sincer, dârz, franc în confuzia glumeaţă, română.

Un cărturar cu totul ales. Egal, previzibil, măsurat în tot ce scrie, într-un fel, dacă vreţi, deasupra existenţei cotidiene, atemporal în sensul că nici zdruncinăturile istoriei, nici sosurile picante sau greţoase ale întâmplărilor de tot soiul, nimic din mizeriile ideologicale nu reuşiseră a-l atinge, nici trufiile literare, curente, academice, ori nu, printre oamenii de cultură obişnuiţi; nici acel miticism voios, slugarnic, de bodegă, tipic dâmboviţean; ...ci o gravitate măsurată, naturală, o ştiinţă de carte temeinică, o cunoaştere trainică, un simţ al proporţiilor, firescului, un bun-simţ, pe scurt, o responsabilitate calmă, distantă, nemţească, putem zice cum, în mica ori marea Românie, nu le întâlneai decât sub Carol întâi, în preajma primului rezbel mondial, dacă nu între cele două, sub Ferdinand.

O reevaluare atentă, în această privinţă, ţinând seamă de atâtea condeie învârtite, tăvălite în frişca evenimenţială, acrită, mi-o prilejui recent lectura, în Adevărul literar şi artistic, a articolului Oraşul pe care l-am vrea (III) din 7 septembrie curent iscălit de Alexandru George. Un scriitor autentic este totdeauna cronicarul, rapsodul câte unei aşezări umane, de