Îţi trebuie mult timp pînă să descoperi la un om, fie el şi persoană publică, trăsătura distinctivă, la qualité maîtresse. În genere îi judecăm cu mare uşurinţă pe cei care scriu în ziare, care apar la televizor, care sînt arătaţi cu degetul pe stradă. Rareori avem răbdarea să privim dincolo de eticheta pe care le-a lipit-o redutabilul personaj care este gura lumii şi în care, vrînd-nevrînd, intră şi vocea noastră. Cel mai bun remediu împotriva ideilor de-a gata despre omul public este, ca întotdeauna, cartea. M-am convins încă o dată de acest adevăr banal citind, în timpul Olimpiadei de anul acesta, cartea lui Cristian Tudor Popescu, Sportul minţii (Humanitas, 2004).
Pe Cristian Tudor Popescu l-am cunoscut, în anii '80, la Junimea, adică la "cenaclul de marţi", al prozatorilor, unde venea din cînd în cînd. Nu era prea vorbăreţ, nici prea vesel, îşi exprima tranşant şi rapid criticile, iar de citit, citea proze ştiinţifico-fantastice. Prima "etichetă" lipită de numele lui a fost, aşadar, aceea de prozator S.F. Dacă mă gîndesc bine, pe atunci avea el însuşi ceva de personaj dintr-un spaţiu, dacă nu fantastic, cel puţin straniu sau poate că impresia asta venea numai din iradierea textelor lui. Cum, în afară de romanele lui Isaac Asimov şi de cartea teoretică a lui Florin Manolescu, raftul S.F. din biblioteca şi din mintea mea era foarte modest utilat, l-am plasat, virtual, şi pe Cristian Tudor Popescu acolo, dar cam pe necitite, cum se întîmplă adeseori.
După 1990 am descoperit, mai mult din auzite, un alt Cristian Tudor Popescu, şi anume publicistul. Eticheta de prozator S.F. a pălit, înlocuită la repezeală cu cea de publicist dur. Îl citeam numai dacă se ivea ocazia, dacă cineva îmi punea sub ochi ziarul Adevărul, dar auzeam frecvent comentarii opuse legate de editorialele sale, ceea ce era un semn bun. Scria bine, atrăgea atenţia, uneo