Printr-o ironie a istoriei literare, drumul "mulcom" al receptării liricii lui Blaga pare să se fi proiectat asupra operei înseşi. Poezia blagiană nu a zdruncinat orizontul de aşteptare interbelic, dar a convins progresiv, iar contestările au fost pe cât de puţine, pe atât de puţin inteligente (cazul Beniuc). Astfel încât, cu excepţia cunoscutei sincope din deceniul 6, ascensiunea poeziei sale a parcurs un traiect relativ rectiliniu, aproape monoton. O cauză a fenomenului vine din faptul că, pentru o bună bucată de timp, lirica lui Blaga a fost citită prin lentilele filosofiei sale. E drept, eroarea a fost remediată cu fermitate graţie disocierilor făcute de George Gană, Ştefan Aug. Doinaş şi Ion Pop; însă majoritatea exegeţilor s-au mulţumit să redenumească elementele "matricii stilistice" cu termenii oferiţi de fenomenologia imaginarului, rămânând astfel în acelaşi cerc vicios. Consecinţa acestei stări de lucruri este cât se poate de bizară: unul din poeţii care a contribuit decisiv la "diferenţierea" (în sens lovinescian) a liricii noastre interbelice este, în mod paradoxal, captivul unui canon mitofil şi arhaizant, care se refuză istoricităţii. Văzută ca expresie a unui lirism aseptic, poezia lui Blaga inspiră astăzi respect, dar nu entuziasmează, dovadă chiar reticenţa optzeciştilor în a-l asuma pe poet drept precursor. Fireşte, e puţin probabil (şi nici nu e de dorit) ca Blaga să devină peste noapte un Dimov sau un Foarţă; însă nu e mai puţin adevărat că, pentru orice scriitor, stagnarea şi inerţia constituie preambulul uitării.

În aceste condiţii, rezultatul întâlnirii dintre poezia lui Blaga şi critica lui V. Fanache părea destul de previzibil. Puţin prezent în critica de întâmpinare, universitarul clujean a dat în schimb câteva meticuloase studii monografice. Unele fundamentale. Apărute la un interval de aproximativ zece ani, Caragiale (198