I. Leonardo Da Vinci

Dacă ar fi să ne luăm după autorecomandările lui Leonardo Da Vinci, el ar fi, cu precădere, inginer, strateg, inventator cu o imaginaţie prodigioasă, arhitect, sculptor şi, în cele din urmă, pictor. Dacă ar fi să ne luăm după selecţia pe care au făcut-o cei peste cinci sute de ani, Leonardo ar fi, dincolo de orice îndoială, unul dintre artiştii providenţiali ai umanităţii, un pictor fără egal, dar al cărui stoc enorm de energie s-a mai cheltuit în activităţi colaterale, cum ar fi: sculptura, arhitectura, balistica, fizica, matematica, poezia, botanica, anatomia, chimia, astronomia etc.etc. În mod cert, şi Leonardo, şi cele cinci veacuri care ne despart de epoca lui au dreptate. El este Constructor, în sensul cel mai cuprinzător al cuvîntului, şi Pictor în sensul cel mai profund al acestuia. Însă în spatele acestor disponibilităţi infinite, el nu este decît un Cercetător fanatic şi abisal. Iar instrumentul său esenţial, limbajul absolut şi arma invincibilă este Desenul. În mod esenţial, Leonardo este Desenator şi el poate face orice activitate pe care mintea omenească a iscodit-o sau îi este, în principiu, accesibilă, dacă acea activitate poate fi iniţiată prin linie, prin schiţă, prin crochiu, prin plan, prin releveu sau prin orice altceva ce are ca element generator punctul. Desenul stă la baza cercetărilor sale inginereşti, la temelia invenţiilor sale, el constituie fundamentul studiilor de anatomie, de botanică, de fizică, stă la originea sculpturii, a arhitecturii şi a picturii. Spectrul atît de larg de activităţi nu este altceva decît capacitatea desenului de a se manifesta proteiform, de a genera ca lumea însăşi, de a edifica sisteme şi de a construi universuri. Prin desen Leonardo Da Vinci construieşte şi deconstruieşte pictura, sintetizează trasee, sistematizează etape, susţine ritualuri de iniţiere pe tot parcursul de l