Kierkegaard n-a dispărut, el trăieşte în cele mai neaşteptate locuri.

Cultura română pare săracă în mărturii scriptice de convertire religioasă. în timp ce, de la Pascal la T.S. Eliot şi Charles Du Bos, cultura occidentală abundă în consemnări ale revelaţiei, la noi, această esenţială zonă a existenţei pare mai degrabă destinată Neantului. Şi nu este vorba de interdicţiile politice ale perioadei comuniste, cînd însăşi religia devenise subiect tabú, ci de cei două sute de ani de libertate reală care au precedat instaurarea modelului sovietic în România şi cînd n-am înregistrat nici un document spectaculos al iluminării, nici o confesiune "pe drumul Damascului"! S-ar zice că tradiţionala indiferenţă a intelectualilor români în materie religioasă devine acut perceptibilă mai ales prin această absenţă.

Puţinele scrieri româneşti abordînd delicatul subiect se cer prin urmare examinate cu atenţie, dată fiind raritatea lor. Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt a ajuns deja celebru. Dar cea mai impresionantă mărturisire pe care eu am citit-o pînă acum poartă numele de Spovedanie neterminată şi aparţine unei autoare necunoscute, Gena Geamănu. Apariţia cărţii la o editură specializată, cu public restrîns (Editura Bizantină din Bucureşti, 2000), ca şi tirajul confidenţial, au înconjurat cu o jenantă discreţie această operă excepţională. Ea are forma unui jurnal intim ţinut cu mari intermitenţe între anii 1968 şi 1989.

Din paginile Jurnalului nu aflăm prea multe date despre misterioasa autoare-personaj: născută în luna mai 1944 în familia unor ţărani săraci, a studiat filozofia, a avut diferite slujbe subalterne din care a fost cu regularitate dată afară; la vîrsta de 40 de ani, într-unul din cele mai grele momente ale existenţei, are revelaţia credinţei; de acum încolo, textul Jurnalului se transformă în notarea etapelor unei pregă