Într-o lume cu principii, liderii sindicali ar trebui să depună, asemenea călugărilor medievali, un jurământ de cinste, castitate şi sărăcie. Ei ar trebui să promită solemn nu doar că nu vor face compromisuri cu puterea, dar nici nu vor intra vreodată în politică. N-ar fi cine ştie ce greutate: când alegi, în tinereţe, o meserie, să spunem medic, nu se prea întâmplă să te răzgândeşi şi, pe la patruzeci de ani, să vrei să devii inginer! Or, în societatea românească de astăzi, sindicatele au fost furnizoare constante de cadre pentru cele mai variate partide. Cât de calificaţi sunt aceşti oameni, obligaţi prin job-description să presteze o activitate de stânga, pentru una de reformare a unei economii haotice, e la mintea cocoşului.

Când unul dintre liderii "istorici", Victor Ciorbea, a ajuns prim-ministru, s-a văzut în ce consta competenţa sa: în deruta somnoroasă a unui individ obişnuit să contreze conducerile fabricilor, care acum se vedea silit să gândească legi şi proiecte pentru funcţionarea societăţii. Omeneşte, e de înţeles: fascinaţi de ceea ce văzuseră în cadrul negocierilor, ajunseseră să-şi dorească viaţa de lux a guvernanţilor: secretare apetisante, birouri păzite de bodyguarzi, covoare moi, mobilă stil, maşini de lux şi, evident, eterna slugărnicie a celor din jur. De aceea am şi dat exemplul călugărilor!

Dezertarea liderilor sindicali a devenit la noi regula, nu excepţia. Iar dacă n-au trecut în barca guvernamentală, ori se pregătesc s-o facă, ori sunt atât de slabi că nu-i doreşte nici măcar Vadim! După Ciorbea, Mitrea sau Todoran, zilele trecute şi-au recunoscut slăbiciunea Brătianu şi Costin. Într-adevăr, dac-ar avea o brumă de competenţă, ce nevoie-ar avea de cârja politicului? (Ilustrul nume al Brătienilor a mai fost compromis o dată, la începutul anilor'90: atunci, un descendent al familiei s-a ales, în urma prestaţiei