Din momentul alegerii lui Gheorghe Ciuhandu in fruntea PNTCD, multa lume si-a pus sperantele in renasterea partidului lui Corneliu Coposu. Respectabilitatea liderului nu a fost compromisa, dar substanta sa politica se lasa asteptata. Poate si pentru ca partidul s-a blocat in negocierile de fuziune cu Actiunea Populara, irosindu-se in tratative sterile in loc sa-si pregateasca mesajul si sa atraga atentia asupra sa prin abordarea pertinenta a unor teme de interes larg. Ma gandesc la experienta lui Serban Bubenek in domeniul sanatatii, de pilda. In loc sa puna la zid guvernul pentru gestionarea bugetului Sanatatii, de exemplu, taranistii sunt subiect de presa doar pentru ca se cearta cu Emil Constantinescu. Acesta din urma promisese ca va renunta la orgoliul propriu, nu va candida la Presedintie si se va multumi cu un post de senator. Nu a trecut multa vreme si s-a aflat ca, de fapt, fostul presedinte vrea sa fie pus in fruntea Consiliului National de Conducere. In zadar a propus, extrem de rational, Gheorghe Ciuhandu sa se renunte la negocierile de fuziune acum, pentru ca nu mai este timp suficient pentru finalizarea acesteia inainte de inceperea campaniei electorale, oferind totodata AP locuri pe listele taranistilor. Emil Constantinescu a insistat asupra accelerarii negocierilor si apoi le-a blocat din nou. In mod surprinzator, duminica AP a lansat si un candidat la Presedintie in persoana ilustrului necunoscut Marian Milut, dovedind ce aliat nesigur este. Nu fac procese de intentie, dar nu inteleg de ce a negociat PNTCD cu partidul condus de fostul presedinte. Cum de a uitat ca Emil Constantinescu aproape ca l-a distrus in anul 2000, cand a refuzat sa mai candideze si i-a impus sa sprijine candidatura lui Mugur Isarescu, desi acesta nici nu voia sa auda de taranisti? Ce spera Gheorghe Ciuhandu de la un partid care a sprijinit indirect PSD in alegerile locale