S-a scris insuficient şi timid despre performanţele publice ale ministrului Theodorescu. Am s-o fac aici, în tonul care i se potriveşte. În anii '70, Răzvan Theodorescu era o voce insolită la televizor, în emisiunile de artă sau de istorie. Vorbea elegant, ca boierii de pe vremuri, şi indescifrabil, ca Dan Hăulică. Şi arta şi istoria, pre limba sa doctoricească, deveneau domenii graseiate - şi frumoase şi greu de-nţeles. Mi-am procurat cîteva din cărţile lui, ca să învăţ istorie medievală românească. Imposibil de fixat ceva: în toate, spectacolul intelectual la care asistam era acela al unui ins foarte abil şi informat, dispunînd de un enorm maldăr de date de importanţă greu sezisabilă, care patinează imprevizibil şi obositor în toate direcţiile, lăsîndu-te la sfîrşit şi fără imagine de ansamblu şi fără epică de amănunt. Istoria, în prezentarea lui Răzvan Theodorescu, semăna cu o ceremonie complicată, în care verva mereu sărbătorească şi encomiastică a cronicarului, care nu avea ochi decît pentru toaletele invitaţilor, bruia în mod foarte supărător efortul cititorului de a înţelege cum se desfăşoară ceremonia, unde are loc, cine a organizat-o, cu ce scop şi aşa mai departe. Toate întrebările istoriei-cu-sens păreau să piară sub presiunea istoriei-cu-fast pe care o practica - volubil, elegant şi graseiat - Răzvan Theodorescu. Dar, pe atunci, omul era rasat, excentric la înfăţişare, vizibil cultivat: era o pată de culoare într-un ocean de balegă. Totul i se putea ierta, pentru că nu semăna cu regimul. În anii '80, împreună cu Dinu Giurescu şi alţi cîţiva oameni curajoşi, Răzvan Theodorescu a protestat împotriva dărîmării cîtorva biserici. Mi-am spus atunci că rasa omului nu se dezminte: l-am iubit pentru curajul de a spune nu, cînd toată lumea spunea numai da, da, da - şi aplauda că e batjocorită. Apoi, după '90, l-am regăsit numit la conducerea televiziunii. M-