Am participat, în primăvara lui 2003, la o masă rotundă româno-spaniolă despre proza ultimilor ani. Nu despre "proza tinerilor", nu despre "noua proză" - pur şi simplu (şi fatalmente) despre literatura de ultimă oră şi cele mai recente tendinţe ale ei. Împreună cu Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache, am încercat să ţinem piept celor doi critici en titre de la principalele reviste madrilene, debordaţi de aroganţa, pretenţiile şi exhibiţionismul tinerilor prozatori spanioli, transformaţi, în ultima decadă, într-un fenomen de piaţă. Faptul că noi, românii de la masa respectivă, am ajuns destul de repede la eseistică, declinul memorialisticii şi problema (deschisă încă) a optzecismului e relevant pentru situarea discuţiei în urmă cu un an. Canonul literar al noii proze, de după '89 (omologat pe alocuri şi de şcoală), ni se părea în afara discuţiei care curgea cumva sociologic. De la Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Caius Dobrescu sau Ion Manolescu la Simona Popescu, Ovidiu Verdeş, Adrian Oţoiu sau Răzvan Rădulescu, cu o preeminenţă (cred) a cel puţin trei optzecişti consacraţi (Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Răzvan Petrescu), lucrurile păreau să stea destul de aşezat în domeniul "noii proze". La genul acesta de discuţii, efortul de obiectivare şi de limpezime factuală e esenţial, pentru că discursul se adresa unui tip de interlocutor care asculta enumerarea de nume de mai sus ca pe un pomelnic rimat în -escu, din care se detaşa eventual Cărtărescu, cu titlul său tarkovskian (Nostalgia) tradus în spaniolă. Ce mi s-a părut atunci destul de greu de explicat interlocutorilor spanioli a fost hiatusul între optzecişti şi nouăzecişti, pe de o parte, şi o eventuală generaţie 2000, pe de altă parte. Dincolo de gogoriţa generaţională, ce se scrie acum? Care sînt faliţii noştri, dacă cei de mai sus sînt (măcar în parte) omologaţii? Cum de tinerii în jur de 20-25 de a