În privinţa afacerilor europene, săptămîna 20-26 septembrie a fost marcată de un eveniment major pentru Uniunea Europeană: vizita prim-ministrului turc, Recep Tayyip Erdogan, care prefigurează posibila aderare a Turciei la spaţiul comunitar. Oficialul turc, zîmbitor, degajat şi sigur pe el, a ţinut o pledoarie pentru deschiderea cît mai urgentă a negocierilor de aderare a ţării sale la UE. Cu o mustaţă stufoasă, o cravată pe măsură şi un costum impecabil, Erdogan a arătat ziariştilor figura europeană a Turciei, făgăduind, printre altele, retragerea propunerii islamiştilor turci cu privire la incriminarea adulterului în Codul Penal. Guvernul turc va promova ceva mai energic egalitatea dintre femei şi bărbaţi şi aici, din nou, Erdogan a zîmbit larg jurnaliştilor prezenţi şi comisarului Verheugen. Acesta din urmă a părut mulţumit, declarînd la sfîrşit: "Din punctul meu de vedere, nu mai există condiţii pe care Turcia le-ar mai avea de îndeplinit pentru deschiderea negocierilor de aderare". Ca atare, raportul Comisiei Europene din 6 octombrie ar putea recomanda începerea procedurilor de aderare, rămînînd Consiliului European sarcina dificilă de a lua decizia finală. Dacă opinia lui Verheugen este pozitivă, nu se poate spune acelaşi lucru despre alţi lideri europeni. Astfel, preşedintele desemnat al Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, spunea explicit cu o săptămînă în urmă că Ankara nu îndeplineşte încă toate criteriile de la Copenhaga, accentuînd că "Turcia trebuie să se adapteze Europei, iar nu Europa Turciei". O opinie în acelaşi sens aparţine prim-ministrului francez, Jean-Pierre Raffarin, confirmînd astfel o orientare mai largă a publicului european, care consideră că această ţară este prea mare, prea săracă, prea îndepărtată şi, nu în ultimul rînd, prea musulmană pentru Europa. Pe de altă parte, există voci la fel de puternice care susţin integrarea