Dintre mulţii reporteri politici de televiziune, recunosc că am o slăbiciune specială pentru Andreea Creţulescu. Pentru mine prezenţa ei pe ecran garantează un spectacol pe cinste. Mereu zîmbitoare, mereu tăioasă, Andreea oficiază pe culoarele Parlamentului cu perfidia unei dresoare de tigri, crocodili şi coropişniţe. În locul biciului, agită microfonul, dar cu rezultate similare. La apariţia Andreei, straşnicii bărbaţi ai naţiei se fac mici, fug pe coridoare sau se ascund după servietele în care au slănină, brînză şi Playboy. Mai deunăzi, îi fugărea nemiloasă pe cîţiva parlamentari speriaţi, cu o întrebare simplă - de ce îşi votaseră o pensie specială? Una neruşinată de 20 de milioane indexabile! A obţinut cîteva grimase de repetenţi profesionişti şi două replici scrîşnite. În rest, nimic. Asta e, cu mici excepţii, profesia de parlamentar român necesită un singur organ - mîna cu care votează (prin simplă ridicare sau prin îndesarea unui teanc de cartele). De unde şi vastul contingent de politicieni despre care nu se ştie precis dacă au darul vorbirii. Adunaţi pe liste, la grămadă, menirea lor nu e să conceapă legi, să analizeze consecinţe sau să îşi reprezinte electoratul, ci doar să voteze cum li s-a spus "de sus". Între voturi citesc presa, picotesc, lipsesc de la şedinţe (plen, comisii, n-are importanţă), plănuiesc masacrarea ziariştilor, vizitează ţări depărtate sau calcă oameni cu maşina. Febra electorală şi cotele mizerabile din sondaje i-au silit pe liderii cîtorva partide să schiţeze o restructurare a populaţiei legislative. Toţi se mîndresc cu semialegerile primare, cu criteriile impuse noilor candidaţi, cu mulţii tineri, cu mulţii refuzaţi. Deocamdată, schimbările par subţirele, mă cam tem că asistăm doar la înlocuirea unei mase de manevră cu alta. Presa a ironizat tîrguielile din spatele perdelelor de fum, căci nu putem spera nimic dacă acest pripi